1. MULŢUMESC
Străbăteam
podul lung cu motocicleta şi ajuns la capătul celălalt am zărit,
în pâcla înserării o tânără femeie, ce-mi părea cunoscută,
păşind înfrigurată, cu privirea aplecată în pământ, să
ocolească găurile în pavajul spart al trotuarului. Când am oprit
în dreptul ei am văzut cum eşarfa albă îi acoperea puţin
fruntea de boarea rece a văii. Era cu spatele şi a întors capul
numai în momentul când am oprit. Am rugat-o să urce. Când se
aplecă să se aşeze în spatele meu, i-am surprins chipul tulburat.
Dar uimit eram că o regăseam în postura de autostopistă, ştiind
că făcea naveta cu autobuzul.
Deşi
eram şi eu încurcat de momentul unei astfel de întâlniri, că
i-am ieşit înainte să o aduc mai devreme acasă cu câteva minute,
mi-am stăpânit emoţiile şi continuam să o privesc cum aş
cunoaşte-o de când lumea. Dar ce spun eu ? M-am gândit, că poate
aş cunoşte-o după vreo câţiva ani de căsnicie.
Până
acasă am schimbat puţine cuvinte. Cred că era obosită, ori îşi
ostoise cheful de vorbă, acel minim barem de comunicare dintre o
asistentă medicală şi un bolnav, din motive străine mie, de
plecase pe jos de la serviciu, să aflăm unul despre altul în ce
lumi trăim, dacă mai avem ceva în comun, ori vorbea şoptit şi nu
auzeam din cauza torsul înfundat al motorului. Se aşeză pe şaua
motocicletei, îşi lipi trupul rece şi delicat de spatele meu şi
mă cuprinse cu braţele ei firave, căutând cu degetele
deschizătura de la piept a hainei pentru a se încălzi. Întotdeauna
se ţinea de mânerul şeii când făceam vreo plimbare, de fapt
foarte rare, din teama ei de motociclete şi şosele, însă acum se
prinse de trupul meu şi se lăsă în voia întâmplării. Căldura
ei plăpândă intra în mine, lent şi mă transpunea într-o stare
străină trăirii mele obişnuite alături de ea, părea ca un
narcotic inoculat lent, acceptat cu surpriză ca o nesperată
tandreţe şi drăgălăşenie, prea mult aşteptată şi uitată ori
proiectată în dorurile noastre sfâşietoare. Motorul motocicletei
îşi sincroniza bătăile şi vibraţia la valoarea chemării
noastre lăuntrice, de unire şi contopire uitată în dorinţe.
Mergeam lipiţi pe motocicleta care deschidea cu lumina farului o
pârtie pe mijlocul şoselei. Lumina caldă ne chema tot înainte pe
drum, în noapte. Trecusem de casa noastră de câteva minute şi ea
nu făcuse nici un gest să opresc. În următoarea intersecţie am
întors lin cu o înclinare de aripi ale zborului nostru nocturn.
Acasă, în amândouă camere lăsasem paturile făcute, pregătite
pentru culcarea copiilor. Am trecut dintr-o cameră în alta să văd
unde s-au aciuat. Aveam un băiat de patru şi o fetiţă de şase
ani. Amândoi erau băgaţi în pat, fata la margine, dezvelită.
Când am învelit-o se trezi şi mă întrebă de ce nu vine mama să
doarmă cu ea, că dimineaţa pleacă devreme la serviciu cu
autobuzul care o ia din staţia din faţa casei şi se întoarce
seara târziu, că nici duminica nu este acasă. Soţia era în
hol şi se dezbrăca preocupată, aşteptând să spun ceva. Veni
lângă noi, băgă palmele pe sub trupuşorul fetei şi o mută spre
mijloc şi se aşeză la margine, trase pătura şi întinse mâna
peste amândoi copii, îmbrăţişându-i. Îşi lipi obrazul de
părul fetei, îl mirosi de câteva ori şi îi sărută căpşorul,
închizând şi deschizând ochii de câteva ori pentru a localiza
şi recupera un tezaur nespus de drag şi scump ei. Adormi în
câteva minute. M-am retras, lăsând uşa întredeschisă
pentru a evita să fac un cât de mic zgomot. Am trecut pe la
bucătărie să iau o gură de apă rece să mă trezesc la
realitate, dar apa mi se păru fadă şi neeficientă pentru a stinge
incendiul declanşat în inima mea. Cine suntem noi oamenii de avem
atâta putere de a răscoli şi face noi reguli în universul nostru
lăuntric, remodelând în permanenţă un suflet pustiit şi pelerin
spre esenţa şi simbolul iubirii? Dacă nu am putut-o judeca
niciodată pe soţia mea de rigurozitate şi răceală în viaţa ei
alături de mine, nu o pot judeca nici acum când ştiu că dăruirea
ei este mai mult decât devotament pentru îngrijirea bolnavilor din
spitalul unde lucrează, că şi-a închis izvorul de iubire
mărturisită spre anume elemente ale vieţii de mamă şi soţie,
pentru a se păstra întreagă printre cei cu adevărat suferinzi.
Copiii se măresc şi-şi dau seama că locul de lângă ei, pe care
l-a încălzit mama lor, se răceşte prin absenţă sau prezenţă
obosită. Am lăsat cana de apă pe masă şi vroiam în acest moment
să beau altceva. Ori căutam băutura aceea obişnuită şi sigură
de a face miracole din care sorbisem şi eu la începutul relaţiei
noastre, care mă îmbătase de iubire? Am ieşit afară din
apartament, pe hol. Locuiam cu chirie la o familie de bătrâni,
într-o casă cu două nivele ce avea patru apartamente, oameni care
mai mult sau mai puţin, ne considerau copiii lor, pentru că ţineam
unii la ceilalţi. Bătrânii trăiau momente de gelozie, bine
disimulată, pe noi, fiindcă nepoţii lor adevăraţi îi vizitau
din ce în ce mai rar şi când o făceau, copiii lor, nu-şi mai
desfăceau bagajele, intrau în curte, se îmbrăţişau, schimbau
câteva cuvinte uzuale şi mergeau mai departe într-o altă
destinaţie de concediu. Bătrânii sufereau în taină, şi
întârzierea soţiei mele lângă copiii noştri au folosit-o în
avantajul lor. S-au apropiat de copii simplu şi tandru, fără a le
oferi nimic din ce sunt dulciuri sau jucării cerute de ei, ci s-au
aşezat în locul mamei care trebuia să ridice jucăria scăpată
jos şi să o şteargă sau să o sufle de praf, să alinte, să pună
degetul ori palma întreagă pe locul unde s-a lovit copilul, iar
dacă cel mic a scăpat un scâncet sau o lacrimă, să ostoiască
zbuciumul lor copilăresc cu sărutul buzelor moi şi calde ca ale
mamei. Într-o zi de sărbătoare, fata posomorâtă şi fără
chef de comunicare cu cei din familie, răspunse plângând bunicii
că duminica este ziua ei de plâns. Bătrâna nu înţelese jocul
fetei şi aşteptă lămuriri. Copila ne reproşă că măcar
duminica mama să fie acasă cu ea. Că degeaba este în timpul
săptămânii acasă, că atunci are de lucru la curăţenie în casă
şi de făcut mâncare. Bunica o lăudă că reuşeşte să o
însoţească peste tot şi o ajută la treabă, turuind din gură
multe poveşti din timpul săptămânii. Îi reproşă că trebuia să
fie profesoară, ştie ea de la o colegă de şcoală că mama ei,
profesoară, stă mai mult în familie. Pe hol, la parter, m-am
întâlnit cu bătrânul, care părea tehui de insomnie. M-am oprit
să schimb câteva cuvinte, dar nu mă luă în seamă. M-am
îndreptat spre magazie să iau o sticlă de vin rece, dar am greşit
uşa şi am intrat în altă cameră, folosită ca spălătorie.
Mi-am dat cu apă pe faţă. Mi-am scuturat palmele şi m-am
îndreptat spre uşă. M-am împiedicat de scheletul unui pat
rezemat de perete, mi-am frecat locul impactului, dar aplecându-mă
pe întuneric, m-am lovit la frunte năprasnic. M-am întors în loc
şi am făcut câţiva paşi prin camera neluminată până am dat de
mânerul unei uşi. S-a auzit un clinchet de clanţă şi am simţit
o bufnitură care m-a aruncat în stradă. M-am uitat la uşa prin
care am tras şi am ieşit prin ea, dar nu se deschidea, de parcă ar
fi zidită. Am făcut câţiva paşi într-o parte şi într-alta a
uşii, pe lângă zidul clădirii. Părea casa noastră, dar nu era a
noastră. Mi-am îndreptat privirea în sus, să văd vreun geam
deschis, dar am constatat că lumina nopţii era difuză, ce venea de
pretutindeni, dar şi de la becurile de la stâlpii străzii.
Ferestrele erau închise şi nu erau luminate. M-am întors cu faţa
la stradă şi în loc de şoseaua care intra în oraş prin faţa
casei mele, era acum un bulevard de capitală. Avea trotuare largi cu
straturi de flori şi castani cu coronamentul de câţiva metri. Am
întors capul spre clădirea din care ieşisem şi căutam uşa prin
care am fost aruncat afară din timpul meu, dar în loc de una vedeam
zeci. Pe câteva le-am luat la zgâlţâit, dar până la urmă mi-am
rezemat trupul de zidul clădirii să pot percepe vibraţia vieţii
lăsate dincolo de acesta din teamă de a nu pierde firul drumului
meu, devenit amintire. M-am resemnat pe moment şi priveam strada.
După puţine minute am devenit conştient că o studiam, făcând
comparaţii. În faţa mea am descoperit o esplanadă curată, plină
de verdeaţă, flori şi multă lume ieşită la plimbare pe înserat.
Părea un mic fragment de film din viaţa unui oraş nord european,
prin anii ’ 25 – ’30. Mulţi tineri în grupuri mici, vorbind
şi bucurându-se de atenţia domnişoarelor. Am ajuns la marginea
trotuarului şi mă uitam când într-o parte, când într-alta să
văd reacţia lor la prezenţa mea acolo, dar nimeni nu mă lua în
seamă. Mi-am coborât privirea pe mine însumi şi am constatat că
eram îmbrăcat în lenjeria de culcare, pijama, un halat verde de
bumbac subţire, un fes alb, pe care în realitate nu-l purtam şi în
picioare papuci din piele moale. Încercam să mă furişez pe
lângă ziduri, să dau ocol clădirii pentru a mai încerca o dată
intrarea în casă. Pe cealaltă parte a clădirii era o străduţă
puţin umblată, cu miros de urină de la câinii care îşi marcau
zilnic, de mai multe ori, teritoriul, cu case pustii, degradate. Din
ungherele unei case aproape demolate, lumina unei candele aşezate
între cărămizi, pe o movilă de moloz, ce străbătea până la
mine era însoţită de o melodie eufonic-liturgică. Vedeam că
acolo se aciuase un copil de vreo zece ani, aproape gol, doar cu
nişte flenduri de haine pe el, în genunchi, intrat în extazul
rugăciunii. Mă întrebam dacă nu cumva este un copil hindus venit
din Indii. Vocea interioară mă îndemna să merg mai departe, să
nu deranjez copilul din meditaţie, fiindcă el este transpus, nu-i
este nici foame nici frig, el fiind încălzit de energia rugăciunii.
După ce am dat colţul casei mele, am ieşit din nou la esplanadă
şi am constatat, spre uimirea mea, că aveam haine de preot.
Întâlneam seminarişti, fete şi băieţi, care mă salutau
ceremonios. Le răspundeam pe măsura gentileţii lor. În capătul
esplanadei, pe trotuarul opus ce dădea într-o alee, nişte cadeţi
dresau un cal frumos, de culoare izabel. Am traversat şi am intrat
în vorbă cu ei. Le sugeram cum să comunice mintal şi prin gesturi
pentru a-i lăsa să pună şaua pe el. Aproape că am fost în
trecere printre ei, că nici nu-mi simţiseră prezenţa. Întorceam
capul şi priveam în urmă la grupul de cadeţi care conduceau cu
mai multă dragoste şi înţelegere calul pentru dresaj. Erau
îndemânatici, de parcă între timp deveniseră instructori de
călărie. Mă întorceam spre casa mea, ca reper, un jalon
într-o realitate pe care parţial o puteam controla conştient.
Mergeam, gândindu-mă să-mi aranjez gulerul cămăşii care mă
strângea şi mă gândeam la copilul care se ruga în extaz în
credinţa lui, preocupat doar de legătura de comuniune prin iubire
şi adoraţie către Dumnezeu. Din elementele lumii fizice nimic nu
mai avea importanţă, decât devoţiunea şi iubirea lui
supremă. Mă descheiam la gât, dar hainele mele nu mai erau de
preot. Mi-am revăzut pe mine hainele, uşor boţite şi mirosind a
benzină şi fum de eşapament. Mi-am băgat palma udă sub cămaşă,
la piept, răcorindu-mă. De unde apă rece în palma mea? Am deschis
ochii şi vedeam cum curge în palma mea o şuviţă de apă din
robinetul de la spălătorie. Era lumină sau întuneric? Eram
înăuntru, în casă sau afară? Priveam în oglinda de deasupra
chiuvetei şi mă vedeam pe mine spălându-mă pe obraz, dar îl
vedeam şi pe celălalt David Cârligeanu care păşea preocupat pe
aleile esplanadei să-şi găsească drumul spre casă. Eram aici,
în faţa oglinzii sau dincolo de ea? Depinde de ce parte a zidului
mă aflu, gândeam. Acolo sau aici nu sunt tot eu, nu sunt oare
despărţit între două lumi, pe care simţurile îmi spun că
trebuie, nu să le compar, să le izolez una de alta, ci să le
unesc, ele fiind elemente complementare ale fiinţei
noastre. Am căutat să-mi oblojesc rana făcută de rama
patului, dar descoperisem locul unde mă lovisem la gleznă în
timpul serii cu pedala de la motocicletă. Într-un vârtej imaginea
din oglindă dispăru. Apucasem doar să prind mânerul uşii prin
care am fost aruncat în stradă. Am reuşit să intru în casă, am
traversat din nou spălătoria şi am început în fugă să urc
treptele către apartamentul nostru. Cu cana plină de apă împingeam
uşa unde soţia mea dormea îmbrăţişată cu copiii. Când auzi
fâşâitul paşilor mei, se întoarse şi se ridică la marginea
patului, întinzând mâna după cana cu apă rece ce-i venea în
întâmpinare. Mulţumesc, îmi spuse, zâmbind cald.
Am
hălăduit în minte aproape toată noaptea să găsesc răspuns la
acţiunile noastre, căutând simboluri sacre ale firii umane, zid şi
copil, credinţă şi iubire, dresaj şi modelare, căutare şi
regăsire, ca să le descopăr toate într-un zâmbet cald şi un
cuvânt de mulţumire pentru o cană cu apă. Tot ce merita să
rămână ca simbol, era această cană cu apă, restul nu mai avea
importanţă, pentru că totul era cuprins aici.
