CHIAR ŞI
CIULINII CÂMPULUI POT FI
UNEORI
FLORI
Fragment
din romanul, Eu şi…toţi bărbaţii
ăia…
Mâine este joi, joia plecării în România.
Fac noapte albă , nu închid ochii nici măcar o clipă iar când Mia se trezeşte
pentru a pleca la munca ei, eu arăt de parcă atunci m-aş fi trezit şi eu. Ea
merge la bucătărie unde fumează cele cinci-şapte ţigări una din alta ,altfel nu
se trezeşte şi când vine la mine să mă cheme la cafea, eu şi geamantanul meu
eram gata de plecare. Nu a fost nevoie de prea multe cuvinte pentru a înţelege
ce vroiam să fac chiar atunci neţinând cont de ultimatumul pirandei care îmi
spusese că pot sta doar până duminică seara. Nu spusesem la nimeni de plecare,
ca semn de mare revoltă din partea mea, de sfidare faţă de comportamentul lor
în ceea ce mă privea pe mine, în fond nu făcusem nimănui niciun rău, ce
dracului avuseseră cu mine? Am plecat cu Mia trăgând geamantanul după mine uşor
pentru a nu-i trezi pe ceilalţi , despărţindu-ne în faţa blocului pe o vreme de
nedescris. Ploua îngrozitor ,picăturile de apă cădeau într-o viteză uluitoare
,totul arăta de parcă din cer erau aruncate căldări de apă una după alta, nu
picături. Inspiram aerul rece cu nesaţ, trăgându-l în piept cu putere, mirosindu-l
, mirosind libertatea şi pentru asta trebuia să merg vreo doi kilometri pe jos
până la staţia de metrou , kilometri pe care i-am făcut cu apa şiroind pe pânza
umbrelei larg deschisă .Duceam cu mine o anume fericire , era fericirea
inadaptatului la străinătate, fericirea întoarcerii acasă. Iată, războiul
psihologic se sfârşise . Aveam să ajung la Mendez Alvaro folosind acelaşi
traseu, la ora opt eram în autogară iar autocarul era programat pentru ora
treisprezece şi treizeci de minute.. În acest interval de timp am stat pe un
scaun confortabil şi am privit trecătorii căutând tot ceea ce amintea de Spania
dar prea puţin am găsit fiindcă era
acolo o lume atât de pestriţă ,de cosmopolită , încât la un moment dat nu mai
ştiam care dintre cei prezenţi erau spanioli şi care nu!
Ora treisprezece şi
treizeci de minute, sunt în autocar dar acesta nu are de gând să plece imediat.
După ce am trecut printr-un filtru în care am fost la un pas de a mi se refuza
plecarea pe motiv că am întârziat cu o zi faţă de bilet, geamantanul meu îşi
găsise locul lui lângă celelalte bagaje iar eu pe al meu pe unul din fotoliile
autocarului. Mă ajutase scrisul doamnei de la ghişeu aflat pe spatele biletului
de călătorie unde aceasta scrisese, joi Peron 65 ora 13 şi 30min.scris cu
carioca neagră, altfel trebuia să cumpăr alt
bilet şi asta mă enervase foarte tare. Din acel moment îmi zburaseră
toate fericirile din cap , brusc, întreaga euforie în care petrecusem ultimele
ore dispăruse lăsând locul multor întrebări negre.
Îmi amintisem despre
intrarea mea în Spania,despre hârtia semnată la punctul de frontieră prin care
mi se aducea la cunoştinţă că încălcasem nu ştiu ce legi prin forţarea intrării
în această ţară fără invitaţie şi eu semnasem această hârtie iar acum dacă
aveam ghinionul să fim din nou opriţi şi controlaţi de acelaşi căcat de vameş,
ce mai puteam face eu? Cum dracului să nu-şi amintească de mine? Forţasem şi
trecusem fraudulos frontiera , ce mai! Eram pasibilă de pedeapsă care cine ştie
în ce consta , se pedepsea ea tentativa dar aminte trecerea frauduloasă a
frontierei, eram din nou la pământ, cât era până la ieşirea din ţară? În capul
meu era o babilonie de nedescris . Ce se va întâmpla cu mine atunci? Concluzia
a fost una foarte simplă, voi muri! Nu mi-am dorit eu să mor?
..................................................................................................................................................................................
Neliniştea mă cuprindea în valuri
datorită unei posibile întâlniri cu vameşul blestemat de mine de milioane de
ori. Afară ,din cauza întunericului nu se mai vedea nimic, doar luminile de pe
marginea drumului ...şi am ajuns în Zaragosa unde autocarul era aşteptat. De
aici toate locurile au fost ocupate.
Când şoferul a transmis
o rugăminte specială ce consta mai mult într-un avertisment cu privire la cei
ce erau ,, săriţi din viză ,, şi care
trebuia să aibă la ei 90 de euro pentru ca vameşii austrieci să nu le pună
interdicţie pe paşaport am înlemnit din nou , cum adică ,,săriţi din viză?''
Dar dacă şi eu eram aşa ? De unde să arăt eu 90 de euro când, dacă mai aveam
vreo 60? Cât dracului însemna viza asta?
Pe cine să întreb? Cum putusem să plec de acasă din România fără aceste noţiuni
în cap? Uite că am plecat, mi-am spus tot eu aiurită de această nouă situaţie,
cum am plecat şi fără invitaţie! Acum dacă trec de vameşii spanioli trebuie să
tremur în continuare pentru cei austrieci? La spanioli s-ar putea să am noroc
dar la austrieci? Aici cu siguranţă vor fi luate paşapoartele la control...
...................................................................................................................................................................................
Trecem de miezul nopţii într-o parcare
unde şoferul oprise pentru o mică relaxare. Întreb un tinerel pe care eu îl
studiasem îndelung pentru a fi sigură că nu râde de mine, pe ce perioadă este
valabilă viza şi-mi spune că 90 de zile după care mulţumesc şi mă retrag pentru
a-mi trage pumni imaginari în cap de proastă ce eram. Aşadar peste austrieci
puteam trece liniştită, cât despre spanioli fie ce-o fi, obosisem de atâta
gândit ,de atâtea planuri cu deghizări, cu eşarfă, cu batic , cu părul legat,
cu el dezlegat, nu râd ,nu vorbesc, privesc în jos...îmi conturez ochii cu
dermatograf, mă rujez....am obosit ,am obosit să mă gândesc la toate astea şi
merg în sfârşit pe mâna norocului care ,iată ţine măcar de astă dată şi cu mine atunci când, autocarul trece
în viteză prin vama spaniolă fără să fie oprit de nimeni. Suntem pe pământ
francez şi de aici nimeni nu mai poate atenta la libertatea mea. În sfârşit
adorm.
...................................................................................................................................................................................
Dimineaţă.
Când mi-au apărut dinaintea ochilor
primii ciulini, uitaţi de toamna care se pregătea să plece, printre iarba
uscată a câmpului ce înconjura vama de la Turnu ...ochii mi s-au umplut de
lacrimi şi am simţit o nemăsurată iubire faţă de tot ceea ce mă înconjura în
momentul acela,iubeam câmpul cu iarba lui uscată, ciulinii, asfaltul, autocarul
ce ne adusese acasă, Aradul pe care-l ghiceam la orizont, iubeam pământul
acesta, pentru că toate astea erau la un loc şi fiecare în parte, erau România
mea.
