Elogiu
trupului
Mă întorc spre
tine, trupul meu ciuruit de acele seringilor...tu ești materia,
povara pe care trebuie să o port cu mine un timp...poate nu prea
mult...dar totuși măcar un sfert de secol ar trebui să mai fim
prieteni, aliați în jocul acesta straniu al vieții și morții.
Te
caut la răspântia dintre mine și Sine, ești tulburat, uneori nu
mai recunoști nimic din realitatea ființei mele...știu, pendulez,
mult prea des în ultimul timp, între concretul existent și
infinitele lumi prin care, structura mea eonică, s-a perindat de la
Facerea Lumii până azi. Poate mi-ai ascultat ruga de a părăsi
perisabilul lut ce-l port, pentru că deseori simt strânsoarea
cumplită a scoarței uscate și crăpate...vântul și frigul au
stins orice urmă de vitalitate. Singura legătură dintre mine și
tine e durerea, înțepătura stranie și cataleptică...sângele
zvâcnește cataclismic și rațiunea se pierde...cobor în negura
conștiinței. Eu, sau eu, sau...cine sunt oare? Tu ești
departe, poate că nici nu mai exiști, te-ai transformat în mii de
particule ce se preumblă prin spațiile cosmice în căutarea altor
particule cu care să se unească pentru a reconstitui un nou trup.
Chiar dacă ești departe eu știu că atomii tăi mi-au aparținut
cândva și cred că i-aș recunoaște în orice ființă în care ar
locui. Eurile mele își caută și ele Sinele...călătoria e
anevoioasă. Văd cerul de rubin și cerul de cristal, văd noaptea
cea neagră a neființei, dar noi ne îndreptăm spre centrul
Sinelui, încercăm să ne regăsim și să conștientizăm dacă am
evoluat suficient pentru a trece într-o nouă etapă existențială
sau dacă va trebui să ne atașăm unor noi particule materiale și
să revenim în planul teluric.
Așa îmi explic și
atracția fizică...atomii se regăsesc, dar unii aparțin unui trup,
alții celuilalt, încearcă să se recompună în diverse rețele
cosmice. De aceea resimțim fiorul care ne străpunge coloana
vertebrală, de aceea ne înălțăm mai presus de teluric, prin
actul iubirii...de fapt pecepem energia universală. Tu, de fapt nu
ești povară...ești o structură bine organizată, care mă ajuți
să parcurg un drum labirintic înspre cunoașterea de sine și
devenirea definitivă. Uneori, însă particule din tine evoluează,
vor să părăsească pământul pentru a se înălța...atunci
intervine boala...starea care, pe noi, muritorii ne înspăimântă.
Dar tu știi, eternul meu trup, că în această stare te purifici,
poți elibera câteva celule pentru a ajunge în matricea divină.
Durerea ta nu e decât eliberarea din închisoarea timpului, a unor
particule care simt că trebuie să atingă o stare superioară.
Doar prin iubire și
moarte...așa ne putem descătușa. Trupul participă la ambele
procese de disoluție a ființei, de comuniune cu undele celeste.
Iubirea presupune contopirea celulelor și nervurilor celor două
ființe, moartea înseamnă dispersarea atomilor în spațiu,
încercarea lor, ca despovărați de materie, să-și regăsească
structura matricială originară. Reconstruiți androginic prin
iubire sau aflați într-o solitudine totală prin moarte participăm
la marele proces de transformare a materiei. Nu suntem decât
microelemente dintr-o arhitectură perfectă, ne lăsăm purtați de
muzica sacră e sferelor într-un dans al infinitului mic ...astfel
vom putea pătrunde în marele infinit.
