Început
Așa
începea fiecare călătorie. Cu săli de așteptare, spații de
tranzit, fără identitate, cu aerul oprit între un fum de țigară
și o respirație care se lasă așteptată. Numai că de data asta
pleacă El, nu Ea, nu Ei. Peste două oceane, în locul care fusese
pentru amândoi cândva Acasă.
El
trece de îmbarcare. Ea rămâne acolo în picioare privind în urma
lui, țintită locului, și plânge discret, cu gândul la familia ei
de acolo. Îi lipsesc, ca în fiecare zi, râsul fratelui,
entuziasmul molipsitor cu care vorbea de filme și cărți, pe care
nu l-a regăsit nicicând în vreunul din oamenii de aici. Mângâierea
pe cap de dimineață din partea tatălui, cu degetele scorțoase
după ani în șir de cizelat mobilier. Ar fi vrut să fie acolo, cu
ai Ei, când i-au extirpat uterul și ovarele mamei.
Ia
scara rulanta până jos la Arrivals și stă acolo o vreme, privind
panourile luminoase și oamenii în așteptare. Își închipuie
sosirea Lui acolo, la două continente distanță. Părinții lui
prea bătrâni să-i mai facă vreun reproș, lăcrimând timid,
modești si stinși, sprijiniți in bastoane și batiste, acoperiți
de cârpe și sfioșenie, conform cerințelor socio-politice ale
locului aceluia de demult.
Îi
sar în ochi două fetițe blonde alergând în întâmpinarea unui
bărbat cu o barbă lungă și un rucsac mare, care le ia pe fiecare
pe sus pe câte un braț, zâmbind ușurat, în ciuda greutății.
Femeia care îl iubește își așteaptă rândul, care vine,
generos, dupa bucuria fetițelor.
Iese
din aeroport și-și aprinde o ultimă țigară; nu trage însa din
ea, ci doar stă lângă parcare și privește
fumul, risipindu-se în aer în rotocoale gri.
O aruncă. Se urcă în primul taxi, spre locul numit acum Acasă, cu
urma Lui lipicioasă rodind de neoprit, fără ca Ea s-o știe, în
pântecul Ei.
