Păcatul
Despărţirile de
suflet…Despărţirile de nopţi…Despărţirile de noi
înşine…Despărţirea de viaţă:moartea? Un
pat alb. O fereastră roşie. Un covor negru. O viaţă gri. Iată
culorile unui univers:universul ei.
Cântecul
era pe sfârşite în difuzorul alb, pătat
cu dulceaţă de zmeură şi ultimul sunet smulse ultima lacrimă.
Ea…din nou e vorba despre ea. Un cuvânt din două litere:e de la
Eva şi a de la Adam, de la avânt, de la atingere, de la apă, de la
ascuns , de la alb…Ea, rămăsese pe marginea patului. Soarele
rămăsese pe cer, la fel de liniştit. I se părea extraordinar
faptul că soarele, deşi explodează în interiorul lui atât de
puternic, de fierbinte nu ne trimite decât nişte raze eterice,
albe, calde şi diafane care ne învăluie vieţile.
Lângă
ea stătea el-nu i-aş putea da o definiţie. Sfârşitul cântecului
însemna pentru el primul zâmbet. Oare ascultaseră un imn? Un imn
pe care pe ea o făcea să-i plângă pe martiri, iar pe el să se
mândrească cu rădăcinile sale, cu gloria strămoşilor săi?
Poate cântecul nu însemna nimic ci îl ascultaseră doar de dragul
lui, simţind foarte puţin, pentru că şi din tăceri sau
plictiseli răsar zâmbete sau lacrimi.
Ea
îşi întinse mâna dreaptă spre palma
lui şi o aşeză la fel. Nu îl atinse, dar îi simţi prezenţa de
bărbat, aura, pielea, albul mai puţin alb decât al ei. El
o acoperi cu palma. O duru. Începu să o apese. Ea aştepta.
Legătura dintre ei se umezise şi devenise
insuportabilă pentru ea, dominatoare pentru el. Un nou duel:cine
respiră pierde. Cum ce pierde? Liniştea în care îi asculţi
tăcerea celui de lângă tine.
O
muscă tăie filmul, bâzâind însetată de sânge:iată
o fiinţă practică. După ce obosi se ascunse într-un cotlon.
De-abia atunci ei începură să clipească. Reuşiră să se
privească în final, chiar dacă era atâta aer între ochii lor.
Ochii ei, calzi, umezi, mari, de femeie, atât de negri şi
catifelaţi, ascunşi între genele creţe şi lungi, lungi până la
cer, până la extaz şi de un negru infernal. Părul ei dulce,
mătăsos şi lung până la călcâie, care-i acoperea tot trupul,
ca o haină peste sânii albi ce zvâcneau sub răsuflarea ei. Buzele
roşii şi coapte, mute, pline de poveşti…dar mute.
Ochii
lui indefiniţi, ciudaţi, în mijloc puţin răi,
nasul drept, gura umedă, voluptoasă, umerii puternici, palmele de
bărbat, părul gri. Amândoi închiseră ochii. Musca nu-ea rămase
trează.
Pământul
era vechi, ei noi, cu oase albe, acoperite de pământ vechi. Aşa e
lumea…Se priviră iar, tot mai nebun, tot mai aproape, nas în nas,
buză în buză, ochi în ochi, palmă în palmă. Ea desfacu buzele
puţin, mai mult ca o insinuare. El se opri însetat la o clipă
distanţă de buzele sale de femeie. O privi în ochi şi-o plânse
cu lacrimile lui. Ea făcu ochii mari, poate ca să înghită toata
seva privirii lui. Apoi închise ochii şi genele sale lungi îi
striviră lacrimile, aruncându-le peste obraji, la vale. Se opriră
sărate pe buzele ei, acum uscate, poate dureroase şi pline de răni
adânci. Acesta fu sărutul lui. Se
îndepărtă de ea şi între ei se făcu frig, se facu vid. Patul
alb, fereastra roşie, scârţâitul legănului, soarele alb, pe faţa
palidă de femeie, cântecul, musca, difuzorul alb, florile.
Orele
îngheţară la geam. El se retrăsese din faţa ei precum valurile
unei mari care se pierd în matcă. Se ridică uşor, privind-o
mereu, mergând cu spatele la uşă, ca în faţa unei icoane. Ieşi.
Dispăru? Leagănul începu să scârţâie gol. Nu se ştie ce
anotimp era atunci, ci doar că era un anotimp în care oamenii sunt
singuri. Ea adormi pe un colţ alb de pat neînceput.
Ştia
că o să apară. Palmele ei stăteau
desfăcute, gata sa-l atingă. O privi adânc, râzându-i cu ochii
săi indefiniţi şi calzi. Ea îl privea pe sub gene leneşă şi
moale. El se încruntă puţin. Ea continuă. Îşi întinse gâtul
alb spre chipul său, adulmecându-i părul, ochii, nasul. Rămaseră
iar ochi în ochi, buză lângă buză, nas în nas. Au stat aşa
aproape o oră, analizându-se, iubindu-se prin gânduri, prin ochi,
prin culorile lor care se amestecau suav şi dulce ca o plastilina.
Ea
începu să respire puţin mai repede, îi zâmbi tot mai fericită
şi vru să-i ofere sufletul:oare cum? Îşi ridică mâinile din
poală, îi cuprinse obrajii şi-l sărută apăsat, arzător şi
parcă infinit de mult. În următoarea secundă căzu pe podea,
lovită de palma lui puternică. Începu să plângă. El o ridică ,
o privi încruntat şi rătăcit şi-i trecu degetele peste buzele
cărnoase şi roşii vinovate de tot. I le adulmecă încercând
parcă să inspire toată fiinţa ei, apoi îşi lipi degetele de
ochii ei negri, închizându-i. Ea rămase nemişcată, în mâinile
lui. Iar el îi răsuci gâtul şi tot ce fusese viaţă era acum
moarte. El nu ştia că sărutul ei avea să-l înalţe, nu să-l
murdărească, dar acum era prea târziu. Îi tăie părul şi i-l
arse. Închise uşa şi plecă. Patul alb, fereastra roşie, floarea
roşie de pe patul alb, puţin ofilită, femeia căzută cu părul
asimetric, scurt şi mult prea negru.
Dintr-un
cotlon ieşi musca. Cinci ani o aşteptase pe femeie ca ea să se
hotărască să facă un pas spre
fericire-moartea? Cinci ani să-şi rişte viaţa fără să ştie,
cinci ani să vrea să-l cunoască. Cinci ani aşteptase musca
moartea, pentru că în primii ani, musca bâzâia în jurul lor,
încercând să simtă care dintre ei e mai aproape de moarte.
Vru
sa plece dar ceva nu îl lăsa, ceva îl
lega de acea casă, de acel leagăn. Noaptea
veni mai repede. Aţipi. Cineva bătu în geam. Tresări. Era doar
ploaia. Muzica începu deodată să cânte, ca în prima lor zi,
aceeaşi melodie, un vals vechi, care acum îl inspăimânta.
Începu
să alerge schimonosit într-un râs
isteric, de teamă, de dezgust sau de regret…Umbra din faţa lui îl
chema neîncetat. Ajunse într-o pădure întunecoasă, udă, rece şi
i se păru că undeva în stanga, ea stătea cu spatele la el
lăsându-şi la vedere doar părul negru, din nou lung. Se năpusti
spre ea, cu faţa, cu buzele şi cu tot trupul, îmbrăţişând-o cu
toată puterea. Nu câştigă însă decât rănile roşii provocate
de scoarţa copacului negru pe care el îl cuprinsese atât de
voluptos şi de vibrant. Totul deveni ameţitor şi confuz...Când
ieşi din pădure apăruseră dejabprimele raze de soare iar ploaia
se opri dintr-o data.
Soarele
răsări din nou, într-un punct fix, roşu, apoi deveni brusc alb,
împânzind toată valea. Umbra albă se
ridică uşor, apoi mai repede, până se confundă cu lumina
soarelui. El căzu în genunchi, murdar de pământ, de viaţă, de
foc, de ploi, de vreascuri, de lacrimi. Când deschise pumnul găsi o
cochilie de melc plină de praf auriu iar la picioarele sale un
bărbat sculptat din lut. Lângă el, o femeie din lut, fara chip.
Începu să plângă, privind cerul roşu, puţin mov, care frigea,
uscându-i noroiul pe spate şi pe faţă. Atinse chipul femeii
împietrite, gândindu-se la iubita lui. Îi sculptă ochii, nasul,
buzele, urechile, părul lung până la tălpi.
Fără
să ştie de ce, rupse o fâşie de lut din
părul femeii sculptate. Luă apoi cochilia şi suflă în ea. Praful
auriu se aseză peste cele două statui, însufleţindu-le.
El…disparu la fel de alb precum umbra care-l chemase prin noapte
până acolo. Din lutul sculptat se ridicară un bărbat frumos,
înalt, cu ochii plini de bunătate şi o femeie frumoasă, cea mai
frumoasă pentru că era singura. Totul era perfect acum, numai că
din şuviţa tăiată răsări şarpele-unica, prima şi definitiva
greşeală a noii lumi. Bărbatul se numi
Ev. Ea, Adama. Cel care îi crease devenise acum Dumnezeul lor. Al
câtelea Dumnezeu era însă acesta? Blestemul
de a fi nemuritor, grija lumii întregi, singurătatea, lipsa femeii,
veşnica încercare de a o găsi…
Noile
legi ale lumii trebuiau scrise din nou, deşi noul Dumnezeu o
încălcase pe cea mai importantă:să nu ucizi. Noua lume era o
Rugăminte de a-l salva din propriul Iad:o lume imperfectă din
naştere, născută spre iertarea păcatelor unui Dumnezeu care vrea
binele şi perfecţiunea după murdărirea sa cu pământ şi sânge.
Ev
si Adama trăiau pe marginea unui lac alb. Şarpele dispăruse
undeva. Noul Dumnezeu le-a arătat Pomul Cunoaşterii şi al chinului
sau. Le-a interzis să mănânce de acolo pentru că nu le va fi
bine, pentru că vor deveni nemuritori, singuri şi sterili. Noii
oameni nu aveau voie sa muşte din vechea Cunoaştere ci să creeze
un alt fel de Cunoaştere, care să nu-i facă niciodată să îşi
dorească mai mult decat ceea ce aveau. Apoi plecă.
Şarpele
coborî rece şi umed spre sufletele
primilor oameni. Cunoaşterea căzu aurie, rumenă şi aromată în
palmele Adamei care muşcă voluptos din ea. Ev o urmă…
Muşcaseră
şi aflaseră ce e nemurirea, pierzând-o, descoperiră fericirea,
dorinţa de-a ucide, pofta de a se întoarce în pământ…Lumea se
născuse din nou spre a muri. Mai trebuia o
aşteptare de încă milioane de ani pentru a se încerca din nou o
lume perfectă, fără crime, fără moarte, fără sfârşit...
