Ca de la talpă - la
talpă*
Motto
- De unde eşti, măi
creştine?- Ia, din sat de la noi, răspunde Păcală.
- Din care sat de la voi?
- Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând
negustorului cu
mâna spre un deal…
Ion
Creangă - Păcală
Pe
sub dealul cu rugii de mur aproape uscaţi, vecini de colilie cu
prunii bătrâni încovoiaţi de licheni şi de ani, la capul
cărării, o umbră, o arătare de om din alte timpuri, parcă
pluteşte sau zboară. Tremură aerul în jurul ciomagului care-l
ţine pe spate lipit de-o legăturică de pânză de in, îi tremură
şi-n jurul căciulii de iarnă şi vară, în jurul corpului piele
şi os, peste ciobotele prăfuite, de nu ştii dacă-i om sau nălucă.
Ei, e un om! Ba-i nălucă! Năvalnice gânduri se transmit către
tine, ca şi când ţi-ar vorbi, parcă şi-ar spune amarul…
„Du-mi numele şi-l pune la reverul cârtiţei din galeriile
pământului, cea împovărată de propria-i avariţie, care-şi vede
magaziile burduşite, încă goale. Mă cheamă Păcală. Pune numele
meu la reveru-i şi-l acoperă cu felurite insigne, medalii ce veşnic
ne-arată direct tinicheaua şi indirect tinicheaua de coadă. E un
câştig pentru lumea aceasta-n derivă … unind tinichelele îşi
face ea scut. Să mă scutească! Să rămână de-o parte, sub
ţarina nelucrată sau pe rădăcinile încă umede din tăietura
pădurii…Ia-mi sarea din lacrimă şi strânge-o atât cât
s-ajungă să pudrezi buzele lacului ce de căldură, de mâzgă şi
resturi a început să miroase … Opreşte-i procesul şi-ai s-o
revezi apărută în fir de pepită. Ia-mi privirea cu totul, ia-mi
auzul şi gustul şi nu-mi aduce aminte cum toţi anii aceştia mi-am
strigat numele, doar prin trei pagini de carte şi trei mii de
lacrimi… Fă-mi din îmbrăcăminte umbrar, că timpul de aşteptare
e lung … Eu trebuie să-i păzesc cârtiţei trezirea, iar ea,
oarba pământului, va trece prin chinurile facerii. A trăit fără
griji, doar cu jinduiri degrabă schimbate, a avut grămezi de
dorinţe şi-a trecut drept învingătoarea acestui pământ,
rozătoarea bine ascunsă-n reţeaua de galerii ca-n venele supte din
mâinile mele, amândouă. Şi nu era o neştiutoare! A apucat să
vadă prin piele primul incendiu-n pădure, prima falie în
alunecare, prima zguduire şi primul muşuroi răsturnat de AZK-6-03.
I-au tremurat atunci buzunarele şi şi-a creat prima ceată de
gnostici. Le-a zis nesfinţita: voi să gândiţi pentru mine şi
pentru cei asemănători mie! Să cercetaţi, să programaţi
summituri, să conlucraţi şi să îmbunaţi stihiile pământului!
Natura poate fi lesne minţită. Ea n-are gură să strige, nu-şi
cântă singură psalmii. Deci, ţineţi minte, filozofi din sferele
obţinerii ouălor de lăcuste ori rădăcinilor abia mijite din
sămânţa de grâu, ai banilor, voi, filozofi îmbrăcaţi în
costumul finanţistului cu cotierele prezente şi frunza trifoiului
cu patru foi la vedere ca simbol al ecologismului triumfător! Să
staţi cu creionul după ureche şi mătăniile de chihlimbar să fie
numărate ad-hoc… Voi veţi crea armonia divină în scop triplu:
îmbunarea naturii, schimbarea brandul de consumator şi trecerea
lentă a mea şi a celor ca mine, din principali distrugători, în
principali salvatori. Asta aşa … pentru mine, cârtiţa şefă,
pentru ai noştri şi pentru ea. Că începe natura să piardă
teren! Ce, ne fuge pământul de sub galerie?”
Aşa gândea
„neica Păcală” păşind rar pe poteca aridă, însetat şi cu
sufletul neîmpăcat că nu-l ascultă mai-nimeni, că-i tare
prăfuit, iar la noapte va trebui să intre din nou între suratele
lui, cărţile necitite de nimeni, cu copertele-n mucegai, pe
raftul de bibliotecă. Dar, pe margine de potecă – mare minune –
stă o cârtiţă AJUNSĂ. Păr tern, uscat, gheare ascunse sub ea,
cap plecat spre pământul din care ieşise. Gânditoare!...
- Nu merge stratagema?
Aţi epuizaţi tacticile? … o întreabă Păcală surprins, oarecum
mucalit.
- Nu merge, dar m-am gândit: n-avem nevoie de gnostici! Fabricăm
agnosticul perfect … Nu pune întrebări, nu cercetează, nu se
gândeşte, nu face analize, deci nu face sinteze! Intră şi ei şi
parte din noi cârtiţele, vezi bine, doar cele din coadă, într-o
agnozie totală, până când vom construi imbecilul perfect. Căci
în el ne este salvarea!
- Un prost?
- Proşti,
dar mulţi! Ei umflă doar capitalul, rădăcinile fragede, ouăle de
cri, cri şi de alte insecte. Îl formează şi-l cresc din neant,
din suma dobânzilor lor! Pe seama lor mai trăim …Da-s cam prea
mulţi!...
Pare că stă pe gânduri Păcală, apoi zice aproape şoptit:
- Decimaţi-i întâi: la
zece rânduri luaţi unul, un singur rând! Apoi mai ajustaţi, mai
vedeţi …
- Îi oprim
doar pe cei ce ne-au ajutat ieri. Cei de alaltăieri să piară! Şi
mai ales să piară vechile practici, cultura, instrucţia, praful ce
provoacă alergia de bibliotecă! Şi ea odată cu el! A, am uitat,
să piară şi restul statuii ce plânge noaptea sub temelie
stratificată de building! Îmi zgârie urechea…
- Dar
o să v-ajungă? N-a crescut cam prea mult populaţia cârtiţelor?
Ce le daţi de lucru, ce le daţi de mâncare?
- Da, Păcală,
aici e problema, mănâncă prea mult. O să le strângem şurubul!
-
Numai că strângerea şurubului creează presiuni undeva. Cumulate,
presiunile mari duc la tensiune continuă, iar aceasta… la rupere.
Se va rupe sistemul ce cu greu l-aţi format sub pământ.
- Şi? Şi? Spune ideea,
păcăleşte-mă!
- Trebuie aruncat din
balast. Jos cu el, peste bord!
- Bine, dar care? Din
galbeni, din negri sau parte din albi?
- Aruncaţi-vă banii!
Adică, larvele, ouăle…
- Şi cu ce ne mândrim,
cu ce cumpărăm, cu ce căptuşim şi cu ce mai momim?
- Cu
pildele mele şi ale înaintaşilor ce-au sfinţit locul, şi cu
umărul pus la bătaie! Vă oferiţi şi ne oferim voluntar. Sunt
omul pământului, ca şi tine, din talpa lui am ieşit, tu în el ai
intrat, suntem legaţi, spuse Păcală arcuindu-şi spinarea şi
luând plantatorul. Eu mă apuc de plantat. Mă ajută cineva cu
răsadul? Trebuie doar cărat şi udat! Când se-ndeseşte, din când
în când, repicat! Iar culcuşul pământului… musai respectat!...
* Cârtiţa –
lat. Talpa europaea
