Serphiotis
Willy Pragher
îşi
măsură paşii în întunericul pe care îl percepea cu simţurile,
ca înţelegere a celor ce nu pot fi sesizate decât astfel. Se ghida
după lumina firavă a lămpii, ale cărei umbre răzleţe făceau
prelungirile înfricoşătoare. Se afla în interiorul cavoului
doctorului Aris Serphiotis. Construcţia arhitecturală impunătoare,
în stil neoclasic de plan bazilical, era alcătuită din două
nivele, unul la demisol, iar celălalt sub forma unei terase în 19
trepte, dispunând pe laturi de o fortificaţie cu metereze.
Interiorul cuprindea o încăpere centrală cu deschideri înspre
Răsărit şi Apus, două abside laterale despre ale căror
prelungiri se credea că duc, printr-un tunel, până la Dunăre. În
încăperea de la intrare se aflau două morminte din marmură
albastră şi o scară cu 7 trepte, care încă mai păstra
echilibrul între cer si pământ,
şi între cele două
coloane paralele ce susţineau bolta. Pe tavan era pictat un vultur,
riguros heraldic, iar de jur împrejur erau pictate 13 stele.
În prima instanţă a percepţiei celor existente, fiecare mişcare a lui Willy Pragher părea a fi un act omenesc, singular. Misterul îi veni în întâmpinare. Pătruns de intimitatea lăcaşului (ce confirma la un alt nivel ceea ce îi fusese deja sesizat), Willy se adresă celui care-l însoţea:
- Nu mă îndoiesc de faptul că ceea ce văd cu ochii şi ating cu mâinile nu ar exista de la 1880 şi până azi, 23 iunie...! Ar fi o impietate să nu spun că subzistă în sine şi fără să mă aflu eu în acest timp, aici şi acum! Trebuie să ştiu ce anume se găseşte dincolo! Am învăţat să mă folosesc de timpul vesperal al unei altfel de magii. Și acum voi trece dincolo de aceste abside, prin zid!, rosti cuvintele cu acea împietrire a feţei celui care-şi înghite adevărul în tăcere, aruncându-l, ca într-o retragere în sine, lângă alte şi alte sentimente sedimentate în subconştient, cenzurate… Niciun muşchi nu i se clinti şi nici măcar strângerea de mână, imperceptibilă, a lui Gadamer nu-l făcu să renunţe. Nu mai putea amâna şi nici aştepta, nici măcar de dragul jocului de a nu crede.
- Cum să nu!, rosti pe un ton ironic Gadamer. Orice formă de apropiere între cele ce sunt radical diferite, cum ar fi cuvântul şi lucrul sau gândirea şi existenţa, nu este altceva decât simplă speculaţie! Nu tot din ceea ce zici acum se şi împlineşte, iar dacă tu crezi că intri prin zid, asta nu înseamnă că vei şi reuşi să intri în fiinţa însăşi a lucrului gândit. Cu siguranţă, vei da cu fruntea de zid! Şi vrei să zici că nu este niciun şiretlic?!
- Nu, nu este! Am deprins asta mai demult. E un fel de moarte a sinelui ce face posibilă trecerea la starea supremă a Fiinţei! Trebuie să ai înţelegerea că te poţi folosi de tot ceea ce ai învăţat până la un moment dat, luând totuşi în considerare faptul că odată şi odată vei întâlni un zid, exterior voinţei tale, care nu se va mai deschide nicicum, refuzându-ţi prezenţa, şi pentru care moartea e un prag absolut. Abia atunci nu vei mai fi cu adevărat!
Rosti câteva vorbe tainice şi se repezi în zid, ca şi când n-ar fi fost acolo. Zidul păru că se topeşte în faţa lui, devenind de o consistenţă ciudată ce venea în întâmpinarea trupului său transsubstanţiat. Lumina puternică îl orbi pe Gadamer care, mut de uimire, îşi acoperi ochii şi pentru o clipă uită că se afla într-o cameră mortuară. Se sprijini de una dintre cele două coloane sculptate, căzând în genunchi în faţa troiţei unde se afla o icoană reprezentând cele trei ipostasuri consubstanţiale. Privi la zidul din faţa sa, care deschisese ca într-o oglindă esenţa inimii acelui altar și din care se ridicau zece ramuri ale unui arbore, respirând viaţa atemporală şi depăşind orice formă de cunoaştere apofatică. Simţi în acel moment că face parte din trupul lui Dumnezeu. Cele zece raze iluminate ale arborelui din mormântul lui Serphiotis scânteiau precum safirul, susţinând existenţa a tot ceea ce se afla în jur. În combinaţie cu literele alfabetului sacru, rostite mai înainte, Keterul constituia calea de acces. Piatra perfectă, care păruse că lipseşte din vârf, se revela acum altfel, drept piatra cea din vârful unghiului. Dincolo de Abisul Sfânt, de unde toate izvorăsc şi spre care toate se întorc, privirea întâlni infinitul unei alte priviri: un ochi încadrat într-un triunghi, un fel de Stea solară, lăsând să se întrevadă misterul inefabil al Divinităţii. Întunericul deveni imprecis iar timpul se deschise cu acea năzuinţă originară, acţionând ca vedere nemijlocită.
În încercarea de a-şi reduplica aparenţa evanescentă, Gadamer îşi orientă privirea către imaginea de mai înainte, care era umbra unei alte umbre, desprinsă şi dispărută între ziduri. Aparenţa de gradul întâi se transformă acum în una de gradul al doilea. Şi tot aşa, ca o imagine suprapusă alteia în oglinda fantomatică a timpului, sau ca un mozaic la primul nivel al Credinţei. Repetând aceleaşi cuvinte, cu străşnicia celor de mai înainte rostite, Gadamer făcu câţiva paşi înapoi, lăsând capul în jos, apoi se repezi în acelaşi zid.
Izbitura a fost destul de puternică, de oglindire a propriei reflecţii. Ca duplicare a realităţii, intervalul creat îl prăbuşi în acelaşi prezent. Mai rău ar fi fost pentru el dacă ar fi întâlnit în faţă un zid care ar fi vrut să se deschidă spre Înaltul Abgrund, şi care l-ar fi condus dincolo de orice formă şi de orice diferenţă, de unde toate izvorăsc şi unde toate se întorc în infinit…
Cuprins de ciudă, gândi că tocmai irosise taina Cuvântului prin necredinţă…
În prima instanţă a percepţiei celor existente, fiecare mişcare a lui Willy Pragher părea a fi un act omenesc, singular. Misterul îi veni în întâmpinare. Pătruns de intimitatea lăcaşului (ce confirma la un alt nivel ceea ce îi fusese deja sesizat), Willy se adresă celui care-l însoţea:
- Nu mă îndoiesc de faptul că ceea ce văd cu ochii şi ating cu mâinile nu ar exista de la 1880 şi până azi, 23 iunie...! Ar fi o impietate să nu spun că subzistă în sine şi fără să mă aflu eu în acest timp, aici şi acum! Trebuie să ştiu ce anume se găseşte dincolo! Am învăţat să mă folosesc de timpul vesperal al unei altfel de magii. Și acum voi trece dincolo de aceste abside, prin zid!, rosti cuvintele cu acea împietrire a feţei celui care-şi înghite adevărul în tăcere, aruncându-l, ca într-o retragere în sine, lângă alte şi alte sentimente sedimentate în subconştient, cenzurate… Niciun muşchi nu i se clinti şi nici măcar strângerea de mână, imperceptibilă, a lui Gadamer nu-l făcu să renunţe. Nu mai putea amâna şi nici aştepta, nici măcar de dragul jocului de a nu crede.
- Cum să nu!, rosti pe un ton ironic Gadamer. Orice formă de apropiere între cele ce sunt radical diferite, cum ar fi cuvântul şi lucrul sau gândirea şi existenţa, nu este altceva decât simplă speculaţie! Nu tot din ceea ce zici acum se şi împlineşte, iar dacă tu crezi că intri prin zid, asta nu înseamnă că vei şi reuşi să intri în fiinţa însăşi a lucrului gândit. Cu siguranţă, vei da cu fruntea de zid! Şi vrei să zici că nu este niciun şiretlic?!
- Nu, nu este! Am deprins asta mai demult. E un fel de moarte a sinelui ce face posibilă trecerea la starea supremă a Fiinţei! Trebuie să ai înţelegerea că te poţi folosi de tot ceea ce ai învăţat până la un moment dat, luând totuşi în considerare faptul că odată şi odată vei întâlni un zid, exterior voinţei tale, care nu se va mai deschide nicicum, refuzându-ţi prezenţa, şi pentru care moartea e un prag absolut. Abia atunci nu vei mai fi cu adevărat!
Rosti câteva vorbe tainice şi se repezi în zid, ca şi când n-ar fi fost acolo. Zidul păru că se topeşte în faţa lui, devenind de o consistenţă ciudată ce venea în întâmpinarea trupului său transsubstanţiat. Lumina puternică îl orbi pe Gadamer care, mut de uimire, îşi acoperi ochii şi pentru o clipă uită că se afla într-o cameră mortuară. Se sprijini de una dintre cele două coloane sculptate, căzând în genunchi în faţa troiţei unde se afla o icoană reprezentând cele trei ipostasuri consubstanţiale. Privi la zidul din faţa sa, care deschisese ca într-o oglindă esenţa inimii acelui altar și din care se ridicau zece ramuri ale unui arbore, respirând viaţa atemporală şi depăşind orice formă de cunoaştere apofatică. Simţi în acel moment că face parte din trupul lui Dumnezeu. Cele zece raze iluminate ale arborelui din mormântul lui Serphiotis scânteiau precum safirul, susţinând existenţa a tot ceea ce se afla în jur. În combinaţie cu literele alfabetului sacru, rostite mai înainte, Keterul constituia calea de acces. Piatra perfectă, care păruse că lipseşte din vârf, se revela acum altfel, drept piatra cea din vârful unghiului. Dincolo de Abisul Sfânt, de unde toate izvorăsc şi spre care toate se întorc, privirea întâlni infinitul unei alte priviri: un ochi încadrat într-un triunghi, un fel de Stea solară, lăsând să se întrevadă misterul inefabil al Divinităţii. Întunericul deveni imprecis iar timpul se deschise cu acea năzuinţă originară, acţionând ca vedere nemijlocită.
În încercarea de a-şi reduplica aparenţa evanescentă, Gadamer îşi orientă privirea către imaginea de mai înainte, care era umbra unei alte umbre, desprinsă şi dispărută între ziduri. Aparenţa de gradul întâi se transformă acum în una de gradul al doilea. Şi tot aşa, ca o imagine suprapusă alteia în oglinda fantomatică a timpului, sau ca un mozaic la primul nivel al Credinţei. Repetând aceleaşi cuvinte, cu străşnicia celor de mai înainte rostite, Gadamer făcu câţiva paşi înapoi, lăsând capul în jos, apoi se repezi în acelaşi zid.
Izbitura a fost destul de puternică, de oglindire a propriei reflecţii. Ca duplicare a realităţii, intervalul creat îl prăbuşi în acelaşi prezent. Mai rău ar fi fost pentru el dacă ar fi întâlnit în faţă un zid care ar fi vrut să se deschidă spre Înaltul Abgrund, şi care l-ar fi condus dincolo de orice formă şi de orice diferenţă, de unde toate izvorăsc şi unde toate se întorc în infinit…
Cuprins de ciudă, gândi că tocmai irosise taina Cuvântului prin necredinţă…
***
Dacă manifestarea primă este doar un act contingent, ceea ce se poate manifesta ulterior, ca recurenţă, generic poate depăşi firescul ori simpla percepţie omenească. Perspectiva, o conexiune de acte şi reacţii, înţeleasă ca modalitate de interpretare, îi oferea acum lui Willy un chip diferit, ca-ntr-un joc nesfârşit în fluxul vertiginos al Timpului. Se trezi afară din încăpere şi, nebun de bucurie, pentru că reuşise să depăşească planul metafizic al zidului şi al timpului, uită pentru moment de sinele real.
Willy Pragher avea o carte poştală în mână. O privi ca şi cum ar fi încercat să înţeleagă o lume care nu îi aparținea, pe care viaţa însăşi ar fi produs-o, fără consimţământul său. El îşi apăru sieşi situat pe o scenă, cu imaginea întregului unei alte vieţi, jucând un rol necunoscut. Doar timpul era singurul care-şi cunoştea preştiinţa trecerii, permiţând apariţia spectacolului. Se chinui să desluşească scrisul, pe alocuri şters, ce-i părea cunoscut, cu siguranţa că acele cuvinte îi erau doar lui adresate: “Sărut pleoapele tale, întredeschise aripi într-o îmbrăţişare dăruită tăcerii... Închide-ţi privirea şi uită-mă, opreşte-mă în gândul tău şi când îţi va fi dor de mine sfâşie-mă-n tăcere, îmbrăţişează-mă!”.
Dorinţa izvora crescând într-o împreunare fierbinte în mintea celui ce parcurgea rapid rândurile scrise, închegându-se într-un întreg viu. Doar privirea era cea care, întâlnind reflexia cuvintelor exact ca într-o fereastră, ar fi putut să se desprindă şi să vadă, fiind capabilă să perceapă propria finitudine prin existenţa modului simplu de a fi. Îi părea că iubirea îi aparţinuse cândva, simţind-o doar pentru el. Cuvintele îi erau adresate, fiind scrise de Doris, şi datate cu 26 septembrie 1950. Îi dădea întâlnire la Kurhaus Glotterbad, undeva la 17 km de Freiburg.
Se uită în jurul său şi-şi aminti brusc de alte locuri de întâlnire, de Die Walhalla bei Regensburg, de Bayreuyth, de Festspielhaus Richard Wagner, de Locarno, de Lindau Bodense. Iar el era Karl Hellmann.
No comments:
New comments are not allowed.