Bocet
pentru
Marieta
sau
Ultimul
mp3
”Și
muriși, Marietăăă!! Cine mi te-o
plângee, /cine mi te-o jeliii…”
Femeia
bocea fără lacrimi, monocord, pe coarda melodică știută a
litaniei, scormonind prelung la vatră după tăciuni... Gaz mai avea
doar de un deget în sticlă, nu se-ndura să-l consume pe aprinsul
focului. Cum să ardă gazul de pomană?! Își mai făcea seara
frecții cu el. Iar chibritele, ca-n farsele lui Murphy, nu mai
trăgeau, le cam înmuiase umezeala. ”Marietoo, cine-n prag mi-o
mai veeeni,/ cu cine oi mai vooorbi, /că veneai la mine, faaaa, /de
cum mi se luminaaaa, /împreună la vii plecaaam, /împreună
ne-ntorceaaam...” Întoarse capul apoi spre fie-sa, adnotând a
lămurire: ”Eram prietene, de la câmp, că lucra și ea la vii cu
mine... Era tânără Marieta, avea 42 de ani! Dacă ai fi văzut-o,
Vali mamă, ce femeie era! ... Cât un munte de om! Că dacă nu era
așa omoasă, nu o mai ținea atâta,
după ce i-a murit bărbatu-su, Fane... Ar fi fost el om bun, da’
dăduse-n daru’ beției și s-a dus
repede... Băieții ăia ai ei o tot băteau, mereu venea vânătă
la câmp. Într-o zi era toată neagră, cu carnea făcută piftie!
Dar ea tăcea, nu spunea nimic, ascundea... Cu socru-su mai era cum
mai era, da’ cu soacră-sa o ducea răău, rău de tot.. Ea-i
întărâtase pe băieți să n-o mai sufere pe maică-sa, că ar bea
și n-ar face treabă, toată ziulica... ”
În
spuza din vatră chipul vânăt al Marietei se tot lățea, proiectat
pe șevaletul unei zile ca oricare alta.
Puse
mai întâi paie și foi de porumb peste tăciuni și suflă să se
aprindă. Când nu mai putu, se dădu mai înapoi, făcându-i loc
fie-sii: ”Mai suflă și tu!” Tăciunii se-ncăpățânau să
pufnească doar fum și să-l sprayeze celor din jur, într-o tuse
înecăcioasă.
Își
continuă gândurile de dincolo de
vreascuri: ”Dacă nu venea Prician de dimineață să ne taie
buturugile, mergeam și eu s-o văd, intram și eu în vorbă cu
oamenii la biserică și aflam ce-au mai zis când au adus-o de la
Craiova... Că au luat-o acolo s-o taie ... Parcă pot spune
măruntaiele alea ce-o fi fost în sufletul omului! Și-apoi, cine să
țină pentru ea? Că e de departe, de prin Amărăști și nimeni nu
voia să mai știe de ea, după ce-a murit Fane, nici mamă, nici
frate, nici vreun alt neam...Când ieși din bătătura ta, dusă
ești, și tot străină rămâi, a nimănui ”
Negreala
de pe peretele dinspre horn scânteia în convulsiile flăcărilor
într-un joc de orgă de lumini, ca la o discotecă de Halloween
Acolo, la cenușa din vatră maică-sa își continua bocetul ”Și
muriși Marietooo!”, în surdină, dar asurzitor pentru fată. Ace
oțelite ale unui diform sentiment de vinovăție i se înfigeau în
urechi. Din cauza ei maică-sa era încă încătușată-n acel
bocet, nu se putea elibera de el cu sufletul împăcat. În el își
bocea, greu cât muntele de sare, oful ei, pe care să-l audă și
să-l știe fie-sa.
Uneori își mai dădea singură de pomană: ”Să am ceva dincolo,
că tu nici de pomană n-o să mai știi să-mi dai, după cum te văd
eu că nu te interesează nimic, din ce va trebui să faci la moartea
mea!”
Dar,
așa cum își pregătise cele trebuincioase la moarte - legătura cu
haine, ulcele de tămâiat, lumânări - , ori pomana de după
moarte, toate după rânduiala știută, ei bine, nu putea la fel să
facă și cu bocitul, să fie sigură că nu e înmormântată fără
bocet. Nu putea să-l cumpere și să-l pună împachetat în ladă,
și, numărat vaiet cu vaiet, să-i iasă la număr, ca acele
patru’ș patru de batiste, ori ca prosoapele și baticele cât să
ajungă pentru toți cei care vin la mort. Să-l știe acolo sigur,
în lada ei de zestre, ca un depozit bancar cu prelungire automată,
la vrerea lui Dumnezeu, nu a ei, la sfârșit de lună, la trei, la
șase luni, la un an ori la mai mulți ... .
Exersase bocetul singură la vatră, să-l îmblânzească, să-l
cumpere de la Marieta. Făcea apoi repetiții la bocetul fie-sii
pentru ea - copilul trebuie să asculte de părinți și să repete
ce-l învață părintele. Trebuia să fie fie-sa alături, s-o vadă
pe maică-sa intrând în propriul bocet, și să-l împacheteze,
pentru când va fi să fie, în lada din sufletul ei, zestre de la
maică-sa. Să fie ambele suflete împăcate că totul e pregătit
după orânduiala lumii, cea de aici și cea de dincolo.
Domnica
își auzea împăcată bocetul de la căpătâiul ei, îl strângea
în cenușa din vatră și-l trimitea, bocet incinerat, s-o urmeze pe
Marieta și dincolo de bulgării de țărână. Împărțea cu
prietena ei și bocetul. Când va fi să fie, ea, ca prietenă, va
ști cum să i-l trimită înapoi la căpătâi, lumină sonoră să-i
fie limpede drumul. Și bocetul acela le primea pe amândouă în
pântecul lui.
Femeia
știa ce-nseamnă să bagi într-un bocet propriile măruntaie ale
gândurilor tale. Trebuia și fie-sa să ia aminte: ”Învață să
bocești, să nu bocească altul pentru tine! Când a murit Lina ( și
ea fusese în echipă cu noi la vii, și eram la fel prietene bune,
împreună mergeam oriunde), eei, atunci, dacă a văzut Marieta că
Prica, fie-sa, stătea la capul maică-sii, Lina, și nu zicea nimic,
ne pomenim că la o răscruce, unde se
oprise mașina să se arunce bani, o împinge la o parte: ,,Dă-te,fa,
încolo, fă-mi loc să-i zîc eu ceva, să mă spun și eu!” Avea
și ea morții ei și trebuia să apuce să le trimită o vorbă,
chiar dacă nu era prin neamuri: ,,Liiină, fată Linăăă, /unde
pleci fără luminăăă/ cum am fost noi împreuuună/ ca și sora
mea de buuună / / pe Fane dacă l-oi vedeaaa/ să-i spui că nu mai
pot, faaa”...
.
Se-ntoarse
către fie-sa, stoarsă de puteri, ca un șaman ieșit din transă:
,,Taci?! Nu zici nimic?! Așa o să taci și când o să mor eu! N-o
să mă jelești deloc și o să râdă lumea de tine! Cum râdeau de
Vera (ailaltă fată a Linei, cea plecată la Brașov), că mergea în
urma mașinii, la braț cu bărbatu-su și nu-i trecea nicio lacrimă.
Eu o să fiu moartă, n-o să te mai văd, dar va fi rușine de lume
dacă o să faci și tu tot așa. O mai împungeau femeile pe ascuns
cu cotul, pe șoptite: ,,Zi, Vero, și tu ceva, că doar fu maică-ta!
Și o fi pătimit și ea cu tine, măcar când îi erai în burtă
!”. Și ea, unde-mi dădea așa din umeri:,,Las’ că o plâng eu,
în sufletul meu!”. Ce suflet o mai fi și ăla, de nu-i da nicio
lacrimă! Că vouă așa vi se apare, că știți mai bine, dacă ați
plecat pe acolo! Dar când vii acasă, să știi de la mine, trebuie
să te porți ca aici, la tine, nu ca o moțată de pe acolo.
Auuuuuzi?!”
