Moartea lebedei
Furtuni de emoţii sunt stârnite de melodii pe care le asociezi
cu un anumit moment din viaţă... Chaikovski, cu a sa „Moartea
Lebedei” din Lacul Lebedei mi-a dăruit, poate, cea mai frumoasă
întâmplare din viaţa mea! La fel e şi cu piesa asta când
gândurile mele mă vor duce la frumosul violoncelist şi la o seară
dintr-o vară, dorindu-mi apoi visul înapoi, iar şi iar....
Sunt o femeie cu prea mult din toate; de prea multe sentimentele
de inferioritate create de accentuatul meu strabism şi „gabaritul
depăşit”; de prea multe încercări de mă retrage în cel mai
neobservat colţ al încăperilor sau de a alege veşnic ultima bancă
din clasă şi ulterior în amfiteatru la cursurile din facultate; de
retrageri în camera mea, chiulind la întâlnirea cu viaţa. Mintea
mea a reuşit sa făurească un hăţiş de idei preconcepute,
frustrări nenumărate, aceleaşi clişee sub altă formă neînţelese
pentru mine însămi şi pentru ceilalţi... Abisurile tenebroase ale
sufletului meu cauzat de convingerile mele, mă transformase şi
deformase...
Mă
cufundam în negru din vestimentaţie, crezând că îmi fac silueta
plină să pară mai subţire, însă în adâncul sufletului, eu
iubeam culorile pământului cele mai răspândite; iubeam galbenul -
întruchiparea soarelui, roşul - care reprezentau pentru mine macii
şi trandafirii înfloriţi. Şi verdele…mult verde din păduri şi
câmpii. Ascultam cele mai ciudate genuri muzicale, însă îmi
plăcea cel mai mult, cea clasică… Ceva rezona în mine cu acele
partituri, de parcă acele sunete se aflau şi în mintea mea.
Singurul lucru care îmi turna lumina în privire era pasajul din
„Moartea Lebedei” din Lacul Lebedei de Chaikovski.
Sentimentele cele mai aproape de viaţă, de simţire şi trăire,
pentru mine, erau contopite într-o singură preocupare: concertele
de la filarmonică. Mă obişnuisem să stau undeva în spatele sălii
să pot ieşi mai repede şi să nu mă intersectez cu prea multă
lume la terminarea spectacolului. Ochii mei trădând veşnic
nefericirea, pentru a nu fi nevoită să intru în contact cu alte
persoane, nu îmi lăsam nici haina la garderoba teatrului, preferând
să stau îmbrăcată şi să leşin de căldură iarna. Mă
descheiam doar la palton discret şi aveam impresia că toată lumea
se uita spre mine, ca la un număr de striptease...
Într-una din zile, m-am dus la obişnuitul concert de muzică
clasică. La pupitru, fiind un celebru dirijor, era foarte aglomerat.
La casa de bilete, mi s-a răspuns că nu mai erau locuri disponibile
în rândul solicitat de mine, ci numai câte unul, pe doi şi trei.
A trebuit să accept, întrucât îmi doream din tot sufletul să văd
spectacolul, ca o mică injecţie de euforie pură.
Indecizia a costat timp, iar primele acorduri se făceau deja
auzite din sală. Pe întuneric, uitându-mă prin lentilele groase
ale ochelarilor, m-am aşezat în acel loc ca pe ace. Pentru prima
dată după mulţi ani, vedeam clar figurile membrilor din
orchestră. Unii erau mai tineri decât îi vedeam eu din spatele
sălii, alţii mai maturi decât în proiecţiile mele.
Privirea mi-a fost atrasă de un violoncelist. Era înalt după
cum intuiam, cu părul şaten şi trăsături armonioase. Urmăream
fiecare mişcare a acestuia, cred că şi respiram în acelaşi ritm.
Mă întrebam dacă e real ceea ce mi se întâmplă. Mă
îndrăgostisem de acea persoană din faţa mea, vrăjită de
acordurile muzicii. Mă transpusesem într-o lume mirifică, din
lumea simfoniilor astrale, în care nu existau decât două
personaje: eu şi frumosul muzician.
Îl fixam cu interes şi cred că la un moment dat, a simţit
asta. Privirile noastre s-au întâlnit în întunericul sălii, mii
de licurici, ca o ploaie de stele s-au
pogorât asupra mea. Atunci am închis iarna din trupul
meu şi în sânge.
La terminarea concertului, aşa cum se obişnuieşte, toată
lumea s-a ridicat în picioare şi aplauda frenetic. Eu am rămas pe
scaun, privind secundele rătăcite într-o altă dimensiune.
Mi-am răsădit fericirea în următoarele săptămâni revenind
în acelaşi loc, pe acelaşi rând, situaţia repetându-se. Îl
priveam cu ochii plini, cu sufletul vâlvoi, având vederea
tulburată, şi, înclin să cred că şi EL ştia că are o
admiratoare în sală, care ocupa acel loc care avea cel mai bun
unghi pentru a-l studia. Fără să vrea, era nevoit, când nu se
uita în partitură să îşi îndrepte atenţia spre direcţia în
care mă aflam. Uneori aveam impresia că se uită la mine... şi nu
prin mine, ca printr-un geam, de parcă eram invizibilă! Atunci cred
că tot sângele mi se ridica în cap şi deveneam roşie în obraji.
Îi admiram mâinile frumoase cum alunecau pe coardele
violoncelului, ţinuta maiestoasă, care devenea una cu instrumentul,
şi cu întreg Universul ştiut şi neştiut, în momentul când
interpreta partiturile muzicale. Se transpunea cu totul în armoniile
simfoniilor, parcă, înnobilând cu fiinţa sa, acordurile cereşti.
Apoi a venit pauza de
stagiune...
Zilele
de vară se scurgeau absurde, fără EL ca nişte secunde ratate, cu
chinul şi dorul. Manifestările culturale erau puţine la număr,
fiind cu precădere cele de divertisment: comici celebri, manele şi
muzică lăutărească. Dar ceva care să se plieze pe gusturile
mele: operă sau muzică clasică, nici vorbă…
Invocam întâmplarea
şi ziua de mâine să mi-l aducă în calea mea. Îmi venea să îl
smulg din vise şi să îl aduc la mine.
Azi
am văzut un afiş care se intitula: ”Lectură din manuscris”-
Serată literară şi muzicală. Neavând altceva de făcut, mi-am
notat locaţia, data şi ora întâlnirii, plănuind să mă duc
negreşit. Întâlnirea era la parterul unei vile impunătoare. La
intrare m-a întâmpinat o femeie la vreo 45 de ani, cu trăsături
ce trădau faptul că fusese o mare frumuseţe cândva.
Am rămas fără
cuvinte de iniţiativa acestei doamne, lucru rar întâlnit în
zilele noastre. Într-un hol mare, mi s-a oferit pişcoturi şi
şampanie, după care am fost condusă în încăperea unde trebuia
să înceapă spectacolul. Erau cam 25 de scaune, aşezate pe două
rânduri, iar în faţă era un pian alb cu coadă. Pereţii erau
vopsiţi cu roşu, având expuse foarte multe tablouri aşezate în
rând ca la expoziţie.
Din spatele unei uşi
a intrat maiestuos, ţinându-şi instrumentul cu graţie, frumosul
violoncelist de la Filarmonică. Şi-a aranjat scaunul, şi-a
potrivit stativul pe care a aşezat notele, a tuşit încet
privindu-şi auditoriul. Am simţit că am primit un cadou imaterial
nesperat. Inima a început să îmi bată din ce în ce mai tare şi
pupilele îmi fremătau de bucurie. Să îl văd la numai câţiva
metri de mine, era ceva la care nici nu îndrăzneam să visez.
Notele muzicale mă vrăjeau şi probabil că nici nu mai respiram.
La finalul
manifestării, tributară complexelor mele de inferioritate, mi-aş
fi dorit să dispar cât mai repede de acolo, să nu fiu nevoită să
mă expun suplimentar, însă am cedat cerinţelor gazdei noastre de
a mai rămâne şi a gusta din preparate. M-am plimbat apoi prin
frumoasa grădină, cu multe flori, extrem de bine organizată,
probabil după renumitele reguli nemţeşti. Totul era aliniat, la
“dungă”, inclusiv firul ierbii se plia la acelaşi nivel cu al
celorlalte.
Pe o bancă mai
retrasă, frumosul violoncelist privea gradina de trandafiri... M-am
îndreptat spre el şi am căzut în genunchi rugându-l să îmi
cânte numai mie „Moartea lebedei”.
Ca
să par mai convingătoare, i-am luat picioarele în mâini şi mi-am
lipit capul de ele. Am stat aşa câteva secunde, probabil cumpănind
amândoi postura în care ne aflam.
Apoi
a zis: ”O să îţi cânt, aşa cum simt eu aceasta melodie… însă
s-ar putea să nu fie chiar ca în partitură”.
I-am
dat drumul, însă am rămas în acelaşi loc şi în aceeaşi
poziţie. S-a aşezat pe o bancă mică, sub o arcadă de plante
verzi agăţătoare, şi mi-a îndeplinit dorinţa. Arcuşul
violoncelului vibra în aerul serii, simţind că sunetele m-au dus
acolo unde nu am ajuns niciodată. În acele momente sublime, simţeam
că sunt cea mai fericită femeie din lume.
După
ce a terminat de cântat, am rămas împietrită şi după ce el şi-a
strâns instrumentul cu grijă şi l-a băgat în cutie. Apoi a venit
la mine, şi-a întins mâna să mă ridic. Lacrimi de emoţie îmi
scăldau faţa. Se înserase de-a binelea între timp, numai lumina
lunii, strălucea din plin. A scos o batistă din buzunar, mi-a luat
ochelarii, şi mi-a şters ochii cu grijă. Apoi m-a întrebat cum mă
cheamă... Nu puteam să îl privesc. Mă uitam în jos, nemişcată,
simţind iubirea asta scurtă că nu poate stinge o dragoste mare...
”Pe mine? …nu ştiu… De unde să mai ştiu cum mă cheamă?!”
