Jurnal târziu
Dintre toți
filosofii pe care-i cunosc, o întrupare a lui Moromete trăiește și
la noi și anume Victor. Dar Victor ne vorbește mai mult și cu
dăruire mai ales în timpul licitației, un joc de cărți care de
cîțiva ani mă face să uit că mai trebuie să merg și acasă.
Ce-i drept, eu sunt un dezertor, am fugit de rural acum șase ani,
atunci cînd am început studenția, dar Cătălina nu pierde nicio
ocazie de a fi acolo, asta și pentru că e aproape luată cu Neluțu,
ca să fim înțeleși, fiul lui Victor. Acum, e lesne de înțeles
că așchia nu sare departe de trunchi așa cum Neluțu nu e atît de
diferit de Victor. Adriana a dezertat, după cum e firea tineretului,
la Cluj, pe urmele lui Petre doar că Petre și-a dat demisia de
acolo și cît ar fi fost ei predestinați unul altuia, îi sperară
cîteva sute de kilometri. Asta în timpul săptămînii, cît ea e
acolo și Petre la Lăsău.
Cîteodată mă
întreb dacă mie îmi revine titlul de mironosiță chiar dacă
toamna îmi ucide fericirea cotidiană și cîteodată mai am nevoie
și de ajutor medicamentos pentru a trece peste depresia obișnuită
a acestei perioade. În adolescență mă consideram fiul satului,
fiind chiar singurul flăcău de acolo care iarna stătea cu babele
la taclale și mergea duminicile, tot cu babele, la biserică. Eram
un fel de Rocky autohton, amestecat cu ceva influențe creștine și
puțin Dallas. Începusem să știu care pe unde umblă și de ce.
Dar am fost salvat de ai mei imediat după ce am dat bacalaureatul și
am fost exilat în inima Spaniei pentru un an, ca mai apoi să mi se
atribuie și mie distincția de turist cu toate că domiciliul îl am
tot acolo. Treabă complicată. Mi-au luat locul Neluțu, Cătălina
și bineînțeles Petre, fiecare stabilindu-se spiritual acolo
dintr-un anume motiv:Cătălina pentru Neluțu, Neluțu pentru
Cătălina și pentru culturile lui de muri, cătină și alte
ingrediente bio, iar pe Petre nici acum nu l-am înțeles de ce.
Astfel că de cîțiva
ani, toamna trece mai inconștient decît în copilărie, pubertate
și da, adolescență. Dar unde erau ei atunci cînd duminicile își
deschideau porțile iadului și mii de draci mă paralizau cu șocuri
electrice de pat iar eu priveam tavanul și imperfecțiunile lui? Cît
de deplorabile puteau fi acele duminici, cît de necreștine, cîte
imagini puteam alcătui din toate acele urme de rolă care mimau
perfecțiunea varului într-un alb imaculat și inert! De fiecare
dată cînd îi sun, ei sunt acolo, fericiți, cu o durere de limbă
sau orice alt organ musculos care nu doare, atunci cînd vine vorba
de toamnă și depresiile ei.
Pe Victor îl cunosc
încă de pe vremea cînd venea împreună cu tanti Zorica și se
aprindeau la jocul de cruce care dura la nesfîrșit, tot atît cît
duminicile mele. Față de Victor eu sunt un dobitoc cu două mîini
stîngi dar cu talent la scris. Nu demult ne-a încolțit pe toți
cîți îi umpleam casa de la Grind cu întrebări din gramatică,
mai precis un anume timp verbal al unui verb, pe care eu l-am făcut
troacă de porci, rușinîndu-mă și dispărînd din peisaj for a
while. De atunci am grijă ce scot pe gură, în ce subiecte fără
fundament intru, pentru că Victor nu e doar un Moromete autohton,
nu! Victor ar fi putut ajunge președinte, doar că țara asta
verde-pal în care cu toții ne tîrîim mocirla, nu l-ar fi meritat
și Victor, fiind un spirit critic și prea cult, ar fi trebuit să
trăiască în Elveția sau oricare altă țară cu renume mondial și
treburi culturale. Din păcate ca Victor sunt și alții din care
face parte și tata. O! Tata! Tata și cu Victor ar fi putut muta
planeta într-un alt univers, unul în care sfîrcuri de cometă -
vorba lui Dinescu - ar alăpta oamenii și fiecare ar fi avut un mic
eden în loc de budă de lemn cu hîrtie igienică sub formă de ziar
sau cine știe ce material pe care aproape că zărești așchiile.
Dar oamenii ca ei au ajuns într-un asemenea grad de auto-conservare
și înțelepciune încît pot declara în fața Creatorului că
reprezintă o fîntînă nesecată de informație și pilde. E atît
de dureros să-i auzi povestindu-ți una-alta încît mironosița din
mine are mustrări de conștiință și se întreabă deseori ce s-a
întîmplat cu oamenii aceștia extraordinari pe care țara aceasta
la fel de extraordinară i-a lovit așa cum asteroidul cu pricina a
decimat dinozaurii. Privindu-i, nu poți decît să vrei să mesteci
o gumă cu cincizeci de bani și să o lipești - dacă țara asta ar
avea vreo formă întrupată - direct în fruntea ei. Aș putea sta
milenii doar ascultîndu-le poveștile de sute de ori mai
ademenitoare decît primele cîntece ale copilăriei care te făceau
să adormi cu gura căscată și salivînd într-un minut cît
debitul anual al fluviului Mississippi. Generațiile de sacrificiu nu
sunt de ieri, de azi, ele continuă să ne cizeleze bretonul cu
ideologiile lor demne de lumea a patra și să ne adoarmă tinerețile
în cîmpul muncii ca mai apoi să ne pălmuiască la cincizeci de
ani și noi, trezindu-ne din agonie, să nu știm încotro să
mergem, ce pensie să așteptăm și ce chiștoc fără urme de ruj
să alegem de pe marginea străzii. Cu toate astea, ei continuă să
fie buni cetățeni, atît de înțelepți încît la fiecare scrutin
se prezintă, considerînd că e o datorie față de statul nostru
drag și dolofan, cu sute de grăsuni mestecînd iarba ariciului
pentru binele plebei. Dar politica nu e punctul meu forte. A fost
cîndva, cînd adolescența mă îmbia să scriu cronicuțe la un
ziar de sfadă pe numele lui de scenă "Călăuza noastră".
Valeriu Bârgău, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a fost mentor pe
vremea cînd începusem prestația în modul cel mai serios în
cîmpul poeziei. Dar poezia mea de atunci semăna cu inocența
poetică a lui Călinescu pe care-l știm orice, numai nu poet. Am
început așadar, îmi aduc aminte, cu cîteva bancuri, ca mai pe
urmă să-mi alung plictiseala cu articole cu și despre un anume
domn primar care e de altfel un tip simpatic și de la care
obișnuiesc să cumpăr brînză de oaie atunci cînd Titiana mă ia
pe scuter și o ștergem amîndoi la stînă. Bineînțeles, am avut
și mentor, pe mama. Mama, care nu se astîmpăra din caterincă
atunci cînd fostul edil o zbughea energetic și fizic prin Lăsău.
Țin minte interviul pe care mama l-a dat unui anume ziar, interviu
care strîngea informații despre cît de săraci cu duhul eram noi,
cei de pe-acolo, articolul legîndu-se într-un singur titlu: Lăsăul,
un sat uitat de lume. Acum de lume nu era uitat, dar nici de
inundații ori cărări stupide prin zăpadă în care ne afișam
prezența noi, navetiștii, pe parcursul al celor doi kilometri pînă
la gară. Astfel că după o anume vîrsta, nu eram doar singurul
băiet din sat ci și singurul politician de-odată cu mine. Am făcut
vîlvă un timp, am agitat apele, dar ca orice bombă atomică
plasată în ocean, am făcut valuri, am omorît balene ca mai apoi
să mă liniștesc. Criza politică din interiorul ființei mele a
luat sfîrșit. Apoi Bîrgău s-a stins, s-a stins și prezența
săptămînalului în satul nostru, alte ziare i-au luat locul, ziare
pe care în prezent, chiar dacă or fi ele zilnice sau săptămînale,
sătenii le primesc odată cu pensia. Dar în cele din urmă, a fi
pensionar nu se rezumă doar la teancul de ziare primit în singura
zi fericită a lunii, ziua cînd statul își îndeplinește
vrînd-nevrînd datoria față de cei care iată, trăiesc prea mult.
Conceptul de pensionar va dispărea curînd, odată cu generația
noastră. Cine oare e atît de imbecil să creadă că vom ajunge să
ne cumpărăm o găleată de Fineti și un bacs de suc de portocale
așa cum face tanti Floare, poreclită Muchi încă de pe vremea cînd
propria-mi bunică era în clasele primare împreună cu respectiva?
Buncii noștri, pot spune, cu toate că au avut cu toții sau marea
majoritate titlul de holoangări comuniști, au trăit și încă din
plin: cartofii copți erau copți nu arși, slănina a fost slănină
și nu bacon, jambon sau cine știe ce chimicală injectată de
concerne pe care le doare în luceafăr de sănătatea noastră. De
cînd eram de-o țîță știu istorii la care rămîneam inert și
hipnotizat despre cei care astăzi își iau pensia odată cu ziarul.
Bunica îmi povestea cum auvenit rușii iar ele, fetele fără dare
de mînă și cu demnitate feciorească se ascundeau în poduri, pe
Cioacă și așteptau ca aceștia să înainteze. Încă am acasă un
polonic de alpaca de pe vremea aceea, tot bunica spunîndu-mi că
rușii l-au uitat la noi.
