Pâine de (A)casă
Degetele
mici prind troaca în care bunica frământă pâinea. Curiozitatea
şi inocenţa mi se varsă în aluat, iar bunica frământă în
tăcere şi în ritmul ancestral; răstoarnă aluatul, îl prinde cu
amândouă mâinile şi-l loveşte puternic. Troaca răsună,
picioarele se mişcă dedesubt. Ar sta parcă să se desfacă. Dar
aluatul prinde viaţă sub mâini truditoare. Şuvoaie curge sudoarea
pe obrajii trandafirii. Mă gândesc la bujorii rumeni ai bunicii ca
la pâinea proaspăt scoasă din cuptor. Ceasul de pe perete nu-şi
opreşte ticăitul, ci tronează valsând ritmic după o cale
preabine ştiută. Un ştergar stă aproape şi ostoieşte faţa
aprinsă. Îmi plimb privirile când la ceas, când la ochii bunicii.
Timpul toarce în inimă, şi azi e cuptor, pâine aburindă, braţele
bunicului cuprinzându-mă şi dăruindu-mi sărutări o mie. Stau
agăţat de gâtul bunicului ca un dulce fruct răscopt plesnind în
amurg tomnatec, atârnând pe ramul de care nu ar vrea să se mai
despartă.... Răsuflări greoaie răzbat din cameră, ultimele clipe
se măsoară, secundele încetinesc. Începe îndrăgostirea de
moarte. Îl văd pe bunicul meu respirând pentru ultima dată, parcă
trăgând aer pentru a-şi umple plămânii pentru mii de ani. Aici
ceasul se opreşte. Inima nu mai vrea să se mişte. Braţul drept se
răstoarnă, ochii îşi varsă miresme prelungi spre inima mea. Îi
culeg îmbrăţişarea peste timp când mă întorc spre paradisul
copilăriei mele ca să simt răcoarea izvoarelor eterne...
Neastâmpărat, lângă bunica mă rotesc ca o albină în jurul
florii spre a-i sorbi nectarul, vreau să pun mâna pe aluat, să
gust cum se naşte pâinea sub mâini plămădind viaţă. Bunica mă
priveşte şi mă atinge cu o bucată de aluat pe faţă. Eu alerg în
curte şi mă întorc în aceeaşi secundă. Vreau să ridic şi eu
de troacă, să ajut să acoperim aluatul cu o masă ţesută
înadins. Acum pâinea trebuie să dospească. În cameră e cald şi
parcă braţele bunicului sunt ale lui Dumnezeu. Sunt aşa de
fierbinţi şi pline de iubire....Timpul răsare în grădină sub o
frunză de măr, de sub umbra unui fir de iarbă, din ciorchinii
rodnici, cu iz de agriş şi de zmeur. Merele încep să-şi arate
roşeaţa din obrajii de altădată şi mă răpesc, răstorn
secundele şi mă las legănat între cer şi pământ, uriaşa
clepsidră din care curg, în ritmuri neînţelese, fire de aur...
rămân în loc... încep să aud cum bate ceasul pe perete, îi aud
limbile cum torc în tihnă ca pisica lângă piciorul meu în seara
dulcii vârste când îl ţineam pe bunicul meu de genunchi şi îmi
aplecam capul în braţele lui, privind în vatră focul, ascultam
cum trosneau lemnele, se răsturna jarul -ca iubirea peste timp, ca
pâinea în cuptor - zmei dansau pe pereţi, iar eu, viteazul prinţ,
le retezeam capetele dintr-o lovitură de paloş. Când se deschidea
uşa, iar de afară bunica aducea un braţ de haine îngheţate de pe
sfoară, ca nişte luptători cu braţe de fier, mă cuibăream în
pat, valul de aer rece îmi izbea faţa şi sorbeam acel miros unic
de prospeţime care mă umplea de frumuseţe ca nişte miresme din
grădinile de mai.... În grădină, zmeura e pârguită şi musteşte
pe buze, plină de arome-mbătătoare care te răpun şi îţi
mângâie parcă-n sărutări analizatorii. Te topeşti sub apăsarea
cu degetele a unui bob de roşu pârguit a vară. Ai gustat vreodată,
călătorule, zmeura din grădina bunicului meu? Nu este un simplu
detaliu. Este gustul iubirii care se dăruie în întregime,
nedisimulat. E ca o cădere în gol, o defenestrare în iubire
nemărginită. ...Aluatul creştea şi sta să dea afară din troacă.
Curiozitatea-mi creştea. Descopeream pe margine ţesătura care
acoperea aluatul şi îmi strecuram încet mâinile să simt
zvâcnetul vieţii din pâinea ce va bate apoi în noi a inimă şi
ne va potoli foamea. Aluatul e moale. Îl apăsam încet, îmi
plimbam degetele deasupra lui. Îmi plăcea acea atingere pufoasă,
făina presărată deasupra.
Mă
întorc ca pe un fundal muzical, ca pe curgere de râu, înspre
izvorul de unde am pornit a curge- pământul de acasă. Acolo erau
Oameni care nu se vindeau pe sine. Iubirea umbla fără mască pe
uliţi şi umilinţa se învăţa din curgerea unduitoare. Cei şapte
ani îi primeai de-acasă. Din ţărână se năştea aur în oameni.
Azi, din aur se obţine ţărână ce se pierde peste câmpuri. Acasă
nu mai este un axis mundi
în jurul căruia să ne rotim ca în jurul mamei în copilărie.
Alchimiştii buni au dispărut. Bunicul meu mă îmbrăţişează
peste timp.
Bunica rupea aluatul, forma pâinile şi le aşeza pe un cârpător
presărat cu făină. Vreascurile în cuptor tremurau aprins, se
năştea focul. Cuptorul era pregătit pentru a primi în el viaţa
ca Maria Naşterea Mântuitorului, când s-a pogorât Sfântul Duh.
Capătul unei rogojini legat cu foi de cucuruz potolea zvârcolirea
jarului aprins...Pe lopata lungă erau aşezate cu răbdare pâinile
în vatră. Şi cuptorul închis sta trei ore ca să se coacă
aluatul...Viaţa prindea în noi speranţă.
Şi eu mă învârteam cu nerăbdare pe lângă rochia bunicii şi mă
ascundeam printre cute ca într-un joc de-a v-aţi ascunselea. Mie mi
se pregătea un pup. Mă rugam să treacă mai repede timpul, să mă
pot înfrupta cu nesaţ din el, ce bun şi proaspăt! Azi rog timpul
să mai uite de vreun ceas, să mai piardă şirul...
Din poartă, privirile bunicii aleargă spre deal. Au un rost.
Departe, sub cer, unde atinge cu fruntea crucea de piatră, se află
rămăşiţele pământeşti ale bunicului meu, retras în linişte
ca să mediteze la soarta frumuseţii acestei lumi care începe a se
ofili. Când ochii bunicii mele se întorc ca apusul soarelui în
amurg, în pârga tumultului inimii, simt cum din afund aud o
trosnitură ca o cheie mare şi grea într-o uşă de biserică
deschizând-o. Ca dantele împodobind faţa de masă se revarsă
cârduri de lacrimi ce nu mai pot fi reţinute în marele ocean al
sufletului cotropit de frumuseţea Grădinii în care mă plimbam cu
Bunicul meu în căutarea Adevărului.
Noaptea
de noiembrie suplă ca o gazelă şi întunecată ca un bivol îşi
ţese un covor magic ca o arătură pe un pământ reavăn. Sub
tălpile bunicii mele timpul toarce simboluri vechi la războiul care
măsoară şi el trecerea deja ca un ceasornic vechi. Suveica ştie
drumul creaţiei. Trece prin atâtea vâltori, în timp ce mâinile
mele de copil rotesc secundele fir peste fir la vârtelniţa pentru
războiul de ţesut. Se îndeasă şi cresc ţevile suveicilor în
coşarcă. Vinul rubiniu gâlgâie în gâtlejul bunicului în camera
alăturată, când sălbatice arătări se plimbă pe pereţi în
vâltoarea focului din vatră. Câteva mere coapte sfârâie pe
marginea sobei în propria zeamă. Mă aşez pe lada de lemne- un
colţ de paradis- şi din cuptor seminţele de lobeniţă sărate,
pârguite îţi varsă vălul rumenit prin casă. Miros de dovleac
răzbate când bunicul rupe o felie caldă. Au venit vecinii pentru
că a mai rămas o căruţă de cucuruz în foi care trebuie
desfăcut. Palmele aspre şi degetele noduroase se pun în mişcare
ca un ceasornic antic. Frunzele foşnesc printre mâini şi se ridică
piramide lângă fiecare suflet, iar ştiuletele auriu îşi arată
trupul de felină, iar Pizzaro mă poartă în lecturile mele până
la aurul incaş din patria lui Atahualpa. Fulgii care se preling azi
peste suflete nu mai reuşesc să îmbrace goliciunea aurului
dezgolit cu violenţă. Lemnele trosnesc şi cucuruzul auriu umple cu
repeziciune corfele cu viaţă. Mâna care îmi susţine fruntea în
avalanşa cugetării îmi alunecă şi nisipul din clepsidră se
scurge cu rapiditate până când soba se retrage din vis ca o fata
morgana dansând prin turbulenţele deşertului. Răzbate pentu o
clipă încă aroma merelor coapte, dar lumina monitorului mă
orbeşte la noul contact cu lumina. Închid ochii şi caut bâjbâind
prin întuneric braţele bunicului. Nu le găsesc şi îmi alunecă
sub mine timpul, ca sania care ţi-o ia înainte când nu poţi să
te ţii bine de ea, iar îmbrăţişarea dispare ca o hologramă.
Privesc pe geam - e linişte în noaptea rece. Aerul îmi arde faţa
când în cameră se revarsă valul de frig al nopţii. Regăsesc
câteva scrieri aşternute în dezordine, iar rândurile se aşează
iar ca pentru intrarea în templu.
