Ciobăniţa
în dresuri
„Aluziile lui ... evidenţiau
intenţia speologică a operei”.
Julio Cortázar, Şotron
Venea în grota ei din
UE şi pretindea că e tentat de est, de stânga şi de yoga, şi o
uimea moda cea nouă. Ea asculta şi se mira. El: „... pe voi,
basarabenii, v-au spălat ruşii”. Muţea, un nod în gât, un nod
cultural se făcea toată. Zicea: „Ruşii?! Las’ că ţi-o fac eu
ruseşte!” Scotea tancurile învăţate prin şcoala rusă şi
Kalaşnicoff, cel desenat de Andriţkii la orele de istorie, pe banca
din spate. Îi trăgea o rusească, de îi trosneau oasele culturale.
Vesticul fugea de tancul agresivităţii ruseşti şi ea râdea, şi
dădea ruseşte sub centură. Îşi amintea de un film cu lunetista
aceea din Cecenia, care ţintea la şliţuri şi trăgea rece, calm,
şi cu demnitate. Odată vărul mamei povestise de Afganistan, despre
explozii şi soldaţi emasculaţi şi proceda ca pe câmpul de
bătălie din Afganistan, unde dúşmanii erau duşmáni, dar nu era
timp de etimologii.
Ca la Tiraspol se auzea arma cu bătaie lungă,
oraşul de pe Tiras gemea şi râul curgea clăbuci de sânge la vale
ca în copilărie, când se născuse a doua oară, în autocarul
peste care zburase proiectilul cazacilor. Braţe tatuate cu
steluţe o îndemnau de peste râu să tragă acolo de unde se auzea
vorbă slavă. Râul-graniţă şi râul-cimitir zvâcnea prin vine
şi pin circumvoluţiunile-i cerebrale. Catrenul cântat peste
şotronul copilăriei se auzea ca un ecou infantil:
Roşu, galben
şi albastru (sari o dată).
Steagul nostru tricolor
(sari încă o dată).
Să ne pupe-n c...ot cazacii (arunci
piatra),
Că Moldova nu-i a lor... (ieşi
din şotron).
Femeia-Toborochi auzise
că în copilăria sa Vlad Dracul, zis şi Ţepeş, a fost agresat
sexual, când a fost luat ostatic la turci... De aici trasul în
ţeapă. De fiecare dată, când ia ţeapă, femeia se uită la
cel de i-o dă şi se gândeşte care o fi turcul de la care i
se trage...
Gândind la turc, femeia-Toborochi,
troglodita estică, se avânta amazonic dintre cele două râuri ca
dintr-o Mesopotamie şi căsăpea barbar pe intrusul civilizat.
Autosuficientă în localismul său de cavernă, barbara cânta, cum
o fac doar slavii în biserici, în cor, cu vântul pe două voci,
dar într-o limbă romanică: „... pe noi nu ne spală nimeni, doar
cele două râuri ce curg peste noi. Să ai un GULAG, să vezi, să
simţi, să muţi pietrele aşa, pur şi simplu, să numeri
pescăruşii la ordinul nu ştiu cui, să urli Internaţionala,
până să cazi în genunchi, noaptea pe ger. Să nu cunoşti
femeie ani şi ani, să trăieşti cu gândul la universuri
de mantra şi de stânga”. Aşa blestema cuaternara. Incantaţia
ei, hohotul ei feminin, se auzea până dincolo de un râu nordic cu
apele lui reci şi pătrundea în tramvaiele lui plutitoare.
Ca din gură de şarpe
striga cel venit, ca Anteu cel ridicat deasupra bolovanilor. Abella,
femeia-Toborochi, ştia că în faţa ei e un Om şi dădea înapoi,
şi pleca. Cu tancul la arat, în Evul Vărsătorului, în
agricultura celestă! La Armageddonul epopeic, alături de Beowulf,
Siegfried, Roland, Cid, Igor şi mulţi alţii, Abella, o ciobăniţă
în dresuri, cu un Kalaşnicoff în mână, îşi va contesta Parcele
mioritice. ÎnConjurată de
sârmă cu ghimpi şi de Cortina de Fiare a şotronului, Abella
aşteaptă liberalizarea vizelor şi numără: „Deal, vale, râu,
Codru, Kalaşnicoff... Kalaşnicoff, Codru, râu, vale, deal...”
Aşa se numără oile în strungă, pe un plai transhumant,
postmioritic...
