A mai de sus frunză
Era o dimineata obisnuita
de vara tarzie cand m-am surprins privind coroana inalta a unui copac
strapungand albastrul cerului fara nori la acea ora.
M-am intrebat atunci daca
era asa ceva inedit in asta iar singurul raspuns plauzibil a fost ca,
uitandu-ma la sageata asta cu nuante de verde, de galben si de
rosiatic pe alocuri, mi-am adus aminte de copilaria mea linistita si
fermecator de banala din Targusorul Copou al Iasului, pe atunci
foarte primitiv, patriarhal dar tot atat de sincer prin simplitatea
lui.
Teiul din curte, de el
mi-amintesc!
Verile copilariei mele
erau imbalsamate de mirosul florilor lui, de ciripitul pasarelelor
care-si declarau dragoste vesnica printre frunzele sale putin paroase
si mari cat palma-mi de copil.
Poate m-am gandit si
atunci dar acum, cu inteligenta si experienta de viata care-au
inceput a-mi colora parul in alb, ma gandesc la.......ultima frunza a
copacului inalt, cea mai de sus podoaba a sa. E ca
si cum m-as transpune in firul de par cel mai de pe crestetul
capului……….(dar cum as putea eu sa reusesc performanta asta
cand am chelie.....?)
La
prima privire, frunza aceea e singuratica, nici o alta nu-i este
egala, nici una in afara ei nu vede ce ea poate vedea! E ca Everestul
printre munti! Dar este inconjurata de catre supusele ei, frunze ca
si ea dar cu mai putin noroc in viata! E adevarat ca ele sunt mai jos
dar se hranesc la fel ca si eroina noastra, respira la fel ca ea,
tremura in vant la fel ca ea insa ele se au una pe alta, se sprijina
una de alta, se incalzesc una de la alta! Isi tin umbra una alteia
sau se apara de ploaie una pe alta.
Dar ea,
cea mai de sus, cui sa povesteasca despre vuietul vantului care
aproape-o rupe, despre razele arzatoare ale soarelui care-o dogoresc
fara mila, despre cat de greu ii este hranei sa ajunga de la radacini
pana la ea...?!
Cui sa
povesteasca despre teama pe care-o simte la apropierea unui uliu, a
unui card de ciori care se apropie galagioase si vesele de locul
unde-ar putea poposi ca sa-si odihneasca in sfarsit, aripile obosite?
Ce stiu
ele ce fiinta firava este frunza noastra, cum tremura ea la gandul ca
ar putea sa fie desprinsa definitiv si irevocabil de familia ei de
surate verzi? Fiecare deci, cu soarta ce i-a fost harazita! Dar nu,
nici de data asta vreo pasare nu s-a asezat atat de sus pentru a-i
strica permanenta ei efemera din varful "piramidei"!
Exista insa
cineva pe lume care i-ar putea promite ca data viitoare va scapa la
fel? Nimeni! Va continua sa se teama si sa se preocupe iar si iar de
ceea ce va trebui sa faca pentru a se apara!
Faptul
ca are asa o priveliste insa, merita toata osteneala ei, toata teama
pe care-o indura si toate vitregiile care-o imbatranesc! Nici nu stie
ce-o asteapta! Dar ce frumos se vede totul de-acolo! Ireal de frumos!
Se vad hat departe, dealuri multe cu paduri, cu vii, cu poienite unde
tinerii intind cate-o hora cu chiuituri visand la aleasa inimii lor,
se vad case, gospodarii, carute cu cai gonind prin colbul ulitelor,
cate-un dogar care-si imbraca pe noul butoi, inelul trudei sale
jurandu-i credinta, cate-un betiv care-si canta fericirea-i
inselatoare pe care tocmai o intalnise-n vinul din butelca sau poate
un palc de copii veseli care vin de la scoala din satul vecin caci
nimeni nu-i ca ei, acum, dupa ce-au evadat din bancile stramte!
Noaptea-i
altceva! Nu-i nici o scofala sa fii frunza-ntr-un copac pe bezna!
Fiecare mic zgomot, fasaitul ierbii sau vreo pasarica care-si intinde
aripioarele-n somn visand ca-i vultur, te
fac sa tresari! E liniste si totul se aude asa de aproape incat ai
putea sa crezi ca tot Universul s-a concentrat in jurul tau pentru
a-ti umple golul din suflet!
Si
chiar, pe undeva, asa si este! Frunza aceasta e insusi Universul! Ca
orice lucru simplu de fapt, care poseda in el insusi o alcatuire
geniala...!
Si apoi inc-o
zi, inc-o noapte si iar inc-o zi, si tot asa pana la venirea acelei
zile fatidice, in care cea mai mica adiere de vant va sufla frunza
noastra cea fara de greutate si-o va trimite sa-si doarma somnul de
veci pe pamantul reavan, contopindu-se cu suratele ei de dinainte si
de dupa si transformand in aschii toate visele si aspiratiile pe care
le avea in "Cetatea Soarelui", acolo sus de tot...
Frunza,
saraca, n-a prins de veste ca incet, incet, imbatranea si de-atata
munca, sa gateasca masa intregului copac, n-a observat ca verdele ei
pastoral s-a transformat intr-un jalnic galbui bolnavicios si
tanguitor! Nici suratele ei
n-au
atentionat-o dar n-au facut-o din rea-vointa ci si ele erau la fel de
ocupate cu munca si nici ele nu si-au observat propria degradare!
Desprinderea
de creanga ei a fost un dezastru! S-a produs pe neasteptate, fara
nici un semn in prealabil, fara ca vreo pasare sa se fi asezat pe
creanga ei tulburand-o!
E
adevarat ca la un moment dat a simtit ca-i este mai rece dar n-a dat
atentie! Nu stia ca era un prim semn al toamnei care se apropia! Nici
nu stia ce-i aia "toamna"...! Mama ei, creanga, nici nu-i
pomenise de asa ceva. Poate doar din
dorinta de-a o menaja...!
Caderea,
drumul ei pana jos a fost plin de peripetii: intai surpriza
desprinderii, apoi trecerea prin fata suratelor – supuse ei,
rusinea fata de ele din cauza situatiei dezonorante in care se gasea,
apoi caderea pe acoperisul unei masini care trecea in viteza si
dulcea senzatie ca incepe sa urce inapoi.........Era doar un moment
de ratacire caci au urmat imediat o multime
de piruete in aer, ca intr-un dans la care nici nu fusese poftita, un
dans in care nu se mai stia unde-i "sus" si unde-i "jos"!
Deodata se
pomeni intr-un alt dans nebunesc al frunzelor, un dans pantomimal,
fara muzica, un dans indracit si in care nu intelegea ce forta
nevazuta o poarta cu atata putere si energie......
In scurt
timp, camionul plin cu frunze care-i fusese drept halta in drumul ei
irevocabil spre sfarsit, s-a departat si s-a asternut linistea peste
pajistea inrourata pe care poposise. Alte zeci, sute, mii de alte
condamnate la a face parte din acest covor multicolor o primira cu
destul de multa raceala, caci cui ii mai ardea acum de veselie, de
dans, de zbantuiala?
Imediat
avea sa se lase seara si eroina noastra deja incepea sa inteleaga ca
nu degeaba era acoperita cu alte frunze ca si ea, ca nu trebuia sa-si
blesteme destinul caci el, destinul, era unul si acelasi pentru
toatele iar gandul acesta ii facea bine, o incalzea caci nu era o
pedeapsa doar a ei ci ceva normal si ca, in sfarsit, se simtea parte
dintr-o familie si ca urma un drum pe care-l urmau toate suratele ei
intre care se simtea acum imbratisata cum nu mai fusese si incepea
sa-i fie bine!
Unde mai pui
ca simti la un moment dat o racoare care treptat se transforma in
caldura umeda si care apoi.....................
Venise iarna
si cazuse prima zapada!
Am ridicat
ochii si-am privit copacul golas; am cautat din priviri crenguta pe
care, pana nu de mult, crestea falnica frunza cea mai de sus a
bogatei coroane si-am simtit o lacrima care-mi aluneca pe
obraz........
......poate
ca acea caldura umeda pe care-o simtise frunza noastra era chiar
lacrima mea................!
......poate
ca frunza aia eram chiar eu, cine mai stie.................!
