Textul nr. 5 Amintiri de mult trecute – O plimbare cu Moșu

Amintiri de mult trecute – O plimbare cu Moșu

A mai trecut o zi de muncă. În stație este o mare mulțime pestriță. Care mai de care dintre ei înghesuindu-se să-și găsească un loc bun pentru a fi cât mai aproape de ușă. Deși ultimul tramvai a trecut acum cinci minute, stația pare să dea în clocot, este plină ochi. Încercând să-și facă loc printre mașinile ce-i stau în cale, se vede și tramvaiul nostru. Oprește obosit în stație, iar mulțimea cotropitoare dă năvală să-l cucerească. S-au închis ușile, cine a fost mai sprinten a prins loc, cine nu stă în picioare. Eu fac parte din categoria a doua. Mi-am găsit un loc bun, lângă o fereastră deschisă. Până ajung la destinație am să pot admira în voie filmul ce mi se va așterne pe fereastră. Lângă mine și-au făcut loc o nepoțică și un bunic.

- Bunicule, ce bine că ai venit să mă iei de la grădiniță! Vom merge la bunica, da? Și o să mergem să ne plimbăm prin livadă. Oare Rex mă mai ține minte? Dar iepurașul? Și mai sunt și rățuștele.

Întrebările curgeau rapid din partea nepoțelei. Bunicul doar încuviința dând ușor din cap.

Gândul mi-a zburat iute către amintiri de mult trecute. La vremea când și eu eram de vârsta nepoțelei. Eu pe bunici îi numeam Moșu sau Deadu, pe bunic, iar pe bunică Baba.

- Așa le spuneam și noi bunicilor noștri. Pe vremuri, bunicului i se spunea Deadu, iar bunicii Baba sau Mali.

Era explicația pe care Moșu mi-a dat-o când le-am întrebat de unde aceste nume.

- Sărut mâna Babo! Unde este Moșu?

- Bine ai venit copile! Te așteptam. Pe Moșu îl găsești la fânar. Hai la Băbica să te pupe, ne-a fost tare dor de tine!

Brațe mici și brațe mari se împreunau în cea mai caldă și mai plină de iubire îmbrățișare, cea dintre o nepoată și bunica ei.

- Sărut mâna Moșule!

- Să trăiești voinicule! Cu turcii te-ai mai bătut?

- M-am bătut Moșule!

- Și ai biruit?

- Am biruit Moșule! Cum să nu, nu mă las eu cu una cu două!

Era salutul nostru. Așa ne salutam de fiecare dată. Turcii erau toate încercările prin care treceam, la vârsta aceea erau lucrările date la școală.

- Voinicule astăzi vom lua caprele și vom merge la deal. Mâine vom merge la săpat de porumb. Noi doi trecem astăzi puțin pe acolo să vedem cum arată locul. Și totodată mai plimbăm și caprele, să ne dea lapte bun. Mi-a șoptit mie cineva că mâine Baba ne va face orez cu lapte! Hai fugi repede la Baba, să ne pună ceva pentru drum.

Ochii îmi sclipeau. Eu și Moșu la plimbare.

- Babo, a zis Moșu să ne pui ceva pentru drum. Plecăm la deal!

- Hai măi Nae! Unde iei copilul atât de mult drum pe jos?

- Las-o Leano, că am multe să-i arăt. Să știe și ea de unde se trage. Mâine, poimâine, noi nu vom mai fi și este de datoria noastră s-o facem și pe ea să iubească locurile astea ale noastre.

- Hai mergeți sănătoși!

Deși încovoiat, din cauza unei spondiloze, moșul meu era încă sprinten. Abia reușeam să mă țin după el. Caprele mergeau înainte, apoi eu și Moșu.

- Uite voinicule, ăsta este drumul către unitatea militară. Îi spune drumul Babei Sanda. Avea, de mult, o babă pe nume Sanda o casă aici, în câmp.

Pe măsură ce înaintam lăsam în urma noastră niște case de pitici. O mare de pământ începea să se deschidă în fața noastră. Cât cuprindeai cu privirea era pământ. Pe ici, pe colo, vedeai pâlcuri de verdeață. Care cultură era mai sprintenă, reușise să-și facă loc spre suprafață și se vedeau ieșite sumedenii de ace verzi din pământ.

- Drumul ăsta se numește Drumul spre Societate. Pe aici o luam de foarte multe ori, pe jos să ajungem mai repede la oraș.

- Păi nu mergeați cu mașina?

- Păi nu aveam mașină care să ne ducă la oraș în vremurile acelea. Poate dacă mai întâlneam un creștin care să ne ducă cu căruța.

Ne afundam împreună, pe cărări de lut, în locurile acelea binecuvântate de vreme.

- Aici are pământul Tanti Lina. Săraca de ea, nu a mai putut să pună nimic pe el anul ăsta. Uite cum au început să-l năpădească buruienile. Să știi voinicule că nu-i lucru mai urât decât un pământ nelucrat. Am fost binecuvântați de Dumnezeu cu pământurile astea roditoare. E mare păcat să nu ne îngrijim de ele. Câtă vreme vom avea grijă de ele și ele ne vor îngriji pe noi. Hai că mai avem puțin până la Fort!

Totul era colorat în nuanțe de maro în jurul nostru. Doar cerul făcea notă discordantă. Era de un albastru clar, și nici un nor nu se vedea pe întinsa lui pânză.

- Uite voinicule. Acestea sunt pământurile noastre. De aici de la pietroiul ăsta mare, până la copacul acela care se vede în zare. Cât cuprinzi cu privirea, tot locul ăsta este al nostru. De generații ne fericește cu cele mai bune recolte. Și noi și străbunii noștri, iar acum și voi, ne-am hrănit și ne hrănim cu ceea ce a venit de aici. După ce am să închid eu ochii, tatătu se va ocupa de ele, iar apoi totul va cădea pe umerii tăi voinicule. Să nu le înstrăinați! De aici ne tragem noi, este seva noastră. În țărâna asta este o bucată de Rai. Să ții minte asta voinicule!

S-a aplecat și și-a umplut mâinile cu pământ. Din ochi au început să-i curgă lacrimi. Era cel mai mândru de averea sa și de moștenirea ce urma să o lase.

Uite că pașii m-au purtat iute și am ajuns în fața ușii. Introduc cheia în broască. Dar ușa se deschide înainte.

- Mami, mami am vorbit cu Tataie. Ne așteaptă să mergem la țară. Vom merge la sapă, la porumb. Și mi-a promis că mă ia și pe mine, la deal, anul acesta. Mi-a spus că are multe povești să îmi spună!