Textul nr. 6 România mea

România mea

Tata a fost ţăran, fiu de ţăran gospodar, dar încurcat printr-o ciudată atracţie cu sărăcia. În 1916 ţara şi regele l-au chemat sub arme, pentru apărarea a ceea ce mai rămăsese românesc din pământul nostru, care jumătate de metru în adâncime era plin de oase în straturi. A plecat cu gândul izbândei şi cu nădejdea că vor aduce Ardealul acasă. Şi-a rupt ciolanele şi sufletul pe la Mărăşeşi, Mărăşti, Oituz, a venit acasă mai greu cu greutatea unui glonte, care-l mai supăra din când în cînd, dacă era frig sau ploua pe afară.

Regele şi patria l-au decretat erou, l-au decorat şi l-au împroprietărit cu o limbă de pământ, să-şi poată creşte cu trudă cei cinci copii. Pământul acesta, munca zilnică împreună cu familia şi chivernisirea cu chibzuinţă a banului, l-au divorţat într-un târziu de sărăcie.

De 10 Mai, tata se tundea, se rădea şi se îmbrăca de sărbătoare. Cobora cu sfială portretul regelui din casa cea mare şi-l aşeza pe masă. Îşi turna un pahar din vinul făcut din via de pe deal şi închina, demn şi cuviincios:

• Să ne trăieşti, Majestate!!

Apoi pleca în sat, la şcoală unde noi, copiii, împreună cu domnul învăţător învăţasem două săptămîni în şir poezii şi cîntece patriotice , cu straşnică poruncă să nu cumva să greşim vre-un vers că era prăpăd. Tata asista la serbare mândru de copiii şi de ţara în care-şi găsise un loc. După amiază toată suflarea din sat ieşea la horă unde veselia nu contenea până în noapte.

Mai târziu o istorie schilodită de lăcomia oamenilor, ne-a chemat pe tata şi pe mine din nou la război. Am plecat însufleţiţi de gîndul izbândei şi cu nădejdea că vom aduce din nou Ardealul şi Basarabia acasă. Ne-am rupt oasele şi sufletele prin pustietăţile ruseşti, unde era cît pe ce să întregim straturile de oase de pe acolo. Luaţi prizioneri, ne-am mestecat suferinţa ani la rând prin gerurile Siberiei, am rămas pe noi numai cu pielea, oasele şi dorul de casă. Doar nădejdea că ne vom revedea pământul şi casa, şi credinţa în Dumnezeu ne-au ţinut pe picioare. După ani de pribegii şi suferinţe, călăii noştri ne-au trimis acasă.

În ţară o clasă de proaspeţi conducători clădeau o nouă rânduială. Spuneau ei că mai bună şi mai dreaptă. Vechii cîrmuitori, judecaţi după masura strîmbă a unei caricaturi de istorie, au fost condamnaţi să-şi sfârşească zilele prin ocnele noii orânduiri, probabil pentru principala vină că erau români.

Pământul pe care-l primise de la rege şi patrie în calitate de erou, l-a transformat pe tata, după măsura noilor stăpâni, în duşman al poporului. La adăpostul nopţii şi cu argumentul incontestabil al ciomegii, pământul pe care-l muncise şi cu ajutorul căruia ieşise din sărăcie, a devenit bun obştesc. De scârbă şi supărare, tata s-a prăpădit şi n-a mai apucat să suporte toate strâmbătăţile vremurilor.

Noi, ne-am făcut câte un rost în viaţă, încercînd să ne creştem copiii, la adăpostul tainic al familiei, în spiritual muncii şi al credinţei . Ani la rând am trăit cu speranţa că Dumnezeu îşi va întinde mâna şi va îndrepta toate strâmbătăţile ce se abătuseră peste pământul românesc.

După ani de nădejde, cu preţul vieţii unor copii ce nu prea ştiau cum arată motivul pentru care se jertfesc, românii şi-au recăpătat ţara şi l-au recuperat pe Dumnezeu.

Din nefericire, cîrmuitorii noi nu erau alţii decât slugile celor vechi, cu năravuri copiate cu minuţiozitate de la stăpâni. Aşa a început o nouă eră de experimente cărora poporul le-a plătit factura. Noii stăpâni au scos la iveală o faţă hidoasă a românului crescut în peşterile egoismului şi ale barbariei. Bunul simţ şi credinţa strămoşească s-au ascuns bine de tot prin biserici şi pe la emisiuni fără rating.

Acum, de 1 Decembrie mă fercheziuesc şi mă îmbrac de sărbătoare. Dimineaţa particip la defilări caraghiase, deschise şi închise de cîini vagabonzi, printre aplauzele şi huiduielile unei mulţimi debusolate. Apoi plec la grădiniţă la nepoţii mei, care au pregătit un program artistic frumos cu poezii şi cântece în limba engleză. Părinţii lor nu pot participa, pentru că stau la rând la porţia de fasole cu ciolan oferită cu mărinimie de actualii cârmuitori. Ţara se bucură de ziua naţională cu mici, ţuică şi manele, grătarele sfârâie până în miez de noapte şi toată lumea urlă isterizată.

Majestatea sa, gratulat pe vremuri cu titlul de Mare Voievod de Alba Iulia, sărbătoreşte discret, în singurătate o istorie pe care dumnealui a traversat-o bătut de crivăţul vremurilor. Monumentele patriei se acoperă cu jerbe convenţionale, prin mausoleul de la Mărăşeşti bate vântul, iar eu mă grăbesc să ajung mai repede acasă, pentru că străzile devin la lăsarea întunericului suspect de neprietenoase.

Acasă scot din dulap fotografia Majestăţii Sale, o aşez pe masă şi torn un pahar cu vin. Îl ridic cu un sentiment nelămurit şi rostesc pierdut:

• La mulţi ani Majestate, la mulţi ani, Romînia!