ADEVĂRUL
Astăzi
mi-am dat demisia. Trebuia să se întâmple odată şi asta. Am lăsat o
cerere şi am plecat. Apoi m-am simţit mai liber, mai uşurat. Când i-am
spus mamei a plâns, după care, m-a ameninţat ca nu-mi va mai da de
mâncare pe gratis. Fratele meu, care scria ceva la masă, m-a privit
ciudat, dar am simţit că în sinea lui mă înţelegea şi mă aproba. Acest
sentiment m-a liniştit într-un fel. Am ieşit în oraş. Ştiam că undeva,
pe bulevard, aveam să-mi găsesc prietenii.
Aproape toţi sunt şomeri. Poţi să-i întâlneşti pretutindeni şi la ori ce
oră. Câţiva pleacă seara prin satele din împrejurimi de unde a doua zi
revin, mereu cu speranţa că vor găsi ceva de lucru.
Era
după orele de masă. Aşa ca i-am găsit în părculeţul din mijlocul
oraşului. Jucau cărţi. I-am salutat şi m-am aşezat în spatele unuia
urmărindu-i jocul. Acesta s-a întors spre mine şi mi-a zâmbit. Mi-a spus
apoi, dacă mă plictisec, să citesc ziarul. A scos din buzunarul hainei,
un ziar murdar şi mototolit pe care mi l-a întins. Probabil îşi adusese
mâncare în el dar îl păstrase pentru că găsise scris acolo ceva
interesant. M-am gândit imediat ce anume intr-un ziar poate interesa un
şomer. Dar inafară de pagina cu oferte de lucru nu am găst alceva. Nu
greşeam, mi-am dat seama. Un anunţ cu litere groase încadrat într-un
chenar dublu, invita muncitorii de
toate categoriile, departe în sud unde se construia o mre
hidrocentrală.
Când
i-am înapoiat ziarul, prietenul meu m-a privit. Şi am citit în privirea
lui exact aceiaşi întrebare pe care mă pregateam să i-o pun. I-am
răspuns că probabil voi merge şi eu. A lăsat jocul şi m-a chemat
deoparte. Se interesase şi chiar a doua zi venea un delegat după noi. A
mai adăugat că trenul, ni-l plăteşte compania de antepriză care ne
asigură cazarea gratuită şi masa la un preţ convenabil. Mi-a vorbit
mult. Se inflacăra vorbind. Dar eu, l-am întrerupt. L-am întrerupt
pentru că mă plictisea. „Şi ei ?” Am întrebat. Iar el, ca şi cum vorbea
în numele tuturor, mi-a răspuns. „Fireşte, merg şi ei” Apoi ca să fie
sigur i-a întrebat de faţă cu
mine. Iar ei, au răspuns „Da” . Mergeau cu toţii. Pentru prima oară îi
vedeam oarecum, mulţumiţi. Şi poate puţină mulţumire simţeam şi eu în
acele clipe. Era cald şi am plecat să facem baie.
Staradul
era plin de lume. Câteva fete ne-au făcut semn cu mâna. Băieţii sau
dus. Eu m-am retras într-un colţ cu puţină umbră. M-am dezbracat şi m-am
întnns cu faţa în jos. Dar o fată brunetă a venit şi s-a aşezat lângă
mine. M-a întrebat de ce nu am mers cu ceilalţi. I-am răspuns că nu mă
atrage societatea fetelor şi în general, nu mă simt bine cu ele. A râs
şi m-a pus să precizez dacă simt tot aşa şi atunci când sunt numai cu
una. I-am răspuns. „Fireşte că da !” Iar ea a râs din nou şi mi-a spus
că nu mă crede, că sunt un caraghios care vrea să facă pe ineresantul.
Bineînţeles că i-am spus că este liberă să creadă ce doreşte. Apoi, am
tăcut. După câteva minute, m-am întors spre ea. Se aşezase alături de
mine cu faţa în sus.Ţinea ochii închişi. Am privit-o şi am constatat că
era bine făcută. Piele îi era arsă de sore şi asta îi adauga frumuseţii
sale un aer de curăţenie şi sănătate. Am întins mâna şi i-am ridicat o şiviţă
de păr de pe frunte. A deschis ochii şi mi-a zâmbit.Dar eu i-am
întrerupt zâmbetul lipindu-mi buzele de gura ei. La început a strâns
dinţii dar imediat i-am simşit limba care mă căuta şi am înţeles că mă dorea şi că mă acceptase.
Ne-am
îmbrăcat şi am plecat repede de acolo. Am hoinărit până noaptea târziu
pe dealurile din jurul oraşului. Apoi, am condus-o acasă. Se lăsase
răcoare. Vara era pe sfârşite. Începusem să simţim că ne este frig.
Locuia destul de departe. Aşa că am avut mult de mers. Ultimul autobus
trecuse fără să oprească în staţie. A trebuit să mă întorc pe jos. În
timp ce traversam oraşul pusiu şi adormit, mă gândeam la fată. Dar mă
gândeam mai mult ca să treacă timpul
O
chema, Lena. Mi-a mărturisit că mă cunoaşte mai demult şi că, mă
iubeşte. Am întrebat-o, de ce mă iubeşte ? Iar ea, mi-a răspuns că mă
iubeşte pentru că seamăn cu, Alain Delon. Iar eu, nu am mai întrebat-o
nimic după aceia. La despărţire, mi-a spus că este orfană şi locuieşte
la o mătuşă. Apoi, a început să plângă. M-a întrebat îngrijorată, ce să
facă dacă rămâne însărcinată ? I-am răspuns că lucrul acesta este
într-un fel posibil iar dacă se va întâmpla, vom găsi o soluţie pentru a
ieşi din încurcătură.
Ajuns acasă, m-am trântit aşa cum eram în pat şi am adormit imediat.
In
zori, m-a trezit mama, dojenându-mă pentru că dormisem îmbrăcat şi
spunându-mi că sunt aşteptat de prieteni. Am vrut să-mi continui somnul,
dar băieţii, au năvălit peste mine şi m-au smuls din aşternut. Mama,
s-a bucurat cel mai mult pentru că găsisem o slijbă. Fratele, s-a
abţinut iar eu, mi-am făcut valiza şi am plecat.
Peste
câteva zile, după o călătorie cu trenul până la fluviu iar de acolo cu
vaporaul în jos pe firul apei, am ajuns la şantier. Am dormit o noapte
în barăci, pline de şobolani şi păduchi, apoi dimineaşa, am fost duşi la
muncă.
După
câteva ore, am renunţat şi despărţindu-mă de prieteni, m-am agăţat de
frâna unui vagon de marfă care pleca spre portul din a monte.
Drumul
spre casă, a durat mai multe zile. Am ajuns într-o dimineaţă. Eram
frânt de oboseală. Vroiam să dorm dar a venit fratele meu însoţit de un
miliţian care mă căuta. Am fost invitat la sediu. Fratele meu, a vrut să
vină cu noi dar nu l-au lăsat. La miliţie, mi-au spus ca există o
reclamaţie împotriva mea. Se furase o şalopetă aparţinând unui lucrător
din dormitorul unde dormisem o noapte. M-au torturat. Trebuia să
recunosc că am furat-o eu. Dar eu, mă încapăţânam să neg. Atunci, mi-au
pus catuşe şi m-au trimis insoţit de către doi subofiţeri la postul de
miliţie de pe lângă şantierul din sud. Drumul a fost mai greu de
suportat. Eram izolat într-un
compartiment, având mâinile prinse în cătuşe. De mâncare, nu mi-au dat.
Doar apă. Odată sau de două ori. După ce am ajuns pe şantier,
miliţienii m-au predat unui căpitan şi au plecat în grabă. După o ora
sau două, a venit ofiţerul şi m-a exsaminat cu atenţie. A ordonat să mi
se scoată cătuşele. Mi-a spus că sunt liber. Între timp se găsise
şalopeta. Cuiva i se făcuse milă de mine şi voia să-mi dea ceva de
mâncare. Dar eu, nu mai voiam nimic. Nimic şi niciodată. M-am îndreptat
spre uşa de la ieşire.
In
prag m-a izbit lumina soarelui de vară. Puternică ca o explozie. Faţa
mi se aprinse într-o dogoare ciudată. Nemaiputând suporta, am plecat
ochii. Şi nu ştiu cum, se făcea că eram pe calea ferată iar şinele
dogoreau, şi ele, tot într-un mod ciudat. Am vrut atunci să mă uit
altundeva, dar privirea, mi se lipise de o şină. Ceva ca o forţă magică,
mă trăgea în jos şi nu-mi pot deloc explica faptul că m-am trezit cu
faţa lipită de fierul fierbinte. Acesta, parcă î-mi căuta trupul întreg
şi nu puteam să mă smulg de acolo de unde stăteam alungit pe traversele
de beton. Voiam să mă desprind dar alete imagini mă năpădeau acuma.
Copilăria, viaţa mea toată,
douăzeci de ani. . . Soarele ardea tot mai puternic. Simţeam adierea
vântului. Pământul prinse a se cutremura deodată. Ghiceam apropierea
locomotivei iar când plugul ajunse la un pas de ceafa mea, am întors
capul. Am întors capul pentru ca să-mi trăiesc demn secunda. Secunda
mea. Unicul moment din viaţă pe care nu mi-l mai revendica nimeni.