Cândva, într-un sat...
- Vă
mai amintiţi caii noştri? întreabă mama. Acum la Cenad e iarnă
şi mama stă cu spatele lipit de cuptor, întotdeauna a fost ea cam
friguroasă, făceam chiar haz pe socoteala ei şi-i spuneam că nu
ar strica să mai dea jos de pe ea câteva kilograme, şi aşa avea
cam multe la vârsta ei. „Cine e gras e şi sănătos”, ne spunea
ea cu convingere, cu convingerea încăpăţânată că ne transmite
un mare adevăr, şi un îndemn în acelaşi timp, fără să-şi
facă însă prea mari iluzii că-l vom urma.
- Vă mai amintiţi
caii noştri? Întrebarea mamei suna rugător, aproape imperativ, cum
să nu ni-i amintim, doar ei erau printre puţinele mândrii ale
noastre, dovezi solide că mai aveam un sâmbure de siguranţă de
care să ne agăţăm, fără teama că lucrurile se vor schimba prea
curând şi că schimbarea lor ne va da peste cap obiceiurile şi
toate acele ritualuri domestice care se statorniciseră demult,
devenind tiparul în care însăşi viaţa noastră curgea înainte.
Caii noştri, cei doi cai, care făceau aproape parte din familie,
şi care înţelegeau ca nimeni alţii comenzile tatei, ascultându-l,
fără să şovăie, cu o bucurie pe care probabil că o simţeau în
felul lor, violentă şi frustră, aşa cum violentă era nevoia lor
de apropiere, în rarele lor momente de răgaz, când se odihneau
unul în preajma celuilalt, nestingheriţi de nimeni şi de nimic.
Pe armăsar îl
chema Bubi, un exemplar robust, cu coama şi
coada negre. Celălalt cal, Sura, care avea o întreagă poveste, era
o iapă nărăvaşă, inaccesibilă şi mofturoasă, pe care tata o
cumpărase cu vreo doi ani în urmă, la târgul de la Sânnicolau,
de la un gospodar din Tomnatic. Mândra, căci aşa se chema arătarea
aceea numai piele şi os, abia ţinându-se pe picioarele subţiri,
nechezând cu disperare, poate din cauza foamei, poate fiindcă o
speria toată acea aglomerare necunoscută de animale, vaci, cai,
porci şi păsări de toate felurile şi de toate mărimile, privea
cu spaimă în jurul ei, neştiind nici pe departe ce o aşteaptă,
ce soartă i se pregăteşte, privea cu ochi mari şi umezi, cerşind
parcă o amânare pe care, oricum, stăpânul nu i-o mai putea da,
era evident că vrea să scape de ea, în orice chip, chiar dacă
pentru asta ar fi trebuit să lase din preţ cât de mult, s-o dea
chiar cu jumătate din preţul gândit de- acasă, şi încă
socotind că face o afacere rentabilă. Tata se apropiase încet de
iapă, îi dăduse ocol din toate părţile, privindu-i pielea
fleşcăită, pe care părul se tocise şi se rărise, îl pusese pe
proprietar s-o plimbe în ţarc, în jurul ţăruşului înfipt în
pământ şi, după ce-i văzuse spinarea plină de broboane mari de
sudoare, se retrăsese la o parte, privind sceptic trapul ei mărunt
şi nesigur şi, totuşi, din extenuarea ei răzbătea la suprafaţă,
prin pâcla de transpiraţie care-i mustea din piele, o voinţă
puternică, o dorinţă abia reprimată de a se avânta într-o goană
nebună, smulgându-se din acel loc ruşinos, din mijlocul oamenilor
care-i cântăreau fără milă mersul bicisnic. Tata s-a întors, pe
jumătate hotărât, spre proprietar, păstrând totuşi, în ochi şi
în gesturi, o şovăială bine afişată, o rezervă ce nu trebuia
să-i scape celuilalt şi l-a întrebat scurt: „Cât”, cu un glas
din care răzbătea mila, milă pentru starea jalnică a animalului,
dar şi pentru el, care-şi lua pe cap o asemenea belea. Omul s-a
codit niţel, îşi dădea seama totuşi că dăduse peste un client
serios şi nu voia să scape prilejul din mână, căci altul nu i
s-ar mai fi ivit, putea el să aştepte mult şi bine, cu mârţoaga
lângă el. „Ştiu şi eu, spuse omul destul de temător, acuma
vezi şi dumneata că iapa nu-i prea arătoasă. Dar dacă o hrăneşti
bine şi ai grijă de ea, peste un an să vezi numai ce frumoasă se
face, nici n-o s-o mai cunoşti”. Tata a mai privit-o o dată, i-a
cercetat dinţii laţi şi galbeni, după care i-a întors spatele,
uitându-se peste capetele oamenilor din târg şi căutând-o pe
mama. Ar fi vrut să fie şi ea acolo, să-şi dea şi ea cu părerea,
nu la urmă să se ivească certuri şi vina să cadă numai pe el. A
descoperit-o repede şi a chemat-o: „Hai, că poate amândoi luăm
o hotărâre mai bună, de nu ne-o părea rău la urmă”. S-au mai
învârtit preţ de cinci-zece minute în jurul calului, de fapt,
într-un fel inutil, căci ceea ce aveau de văzut văzuseră deja şi
nu mai trebuia decât să spună da sau nu. „Tu ce crezi, Gheorghe,
mai poate ieşi ceva din calul ăsta?”. Şi atunci, tata s-a
hotărât pe loc, fără să şovăie, fără să aibă siguranţa că
lucrurile vor fi aşa cum dorea el, se lăsase condus de hazard şi
de o presimţire de moment, fără remuşcare sau teama că greşeşte,
dar cu o încredere oarbă că viitorul trebuie să ia forma dorinţei
lui din acea clipă. Şi a cumpărat iapa cu două mii de lei, bani
destul de mulţi pe vremea aceea, fără să se mai tocmească deloc.
Şi, îţi aminteşti? Peste un an cine ar mai fi recunoscut-o pe
Mândra în iapa aceea grasă şi plesnind de sănătate, care
fornăia cu putere când Bubi încerca să se apropie de ea? În
câteva luni, Mândra ajunsese să-şi merite numele, cu toate că,
din dispreţ sau dezaprobare pentru farsa primului nume, tata i-l
schimbase în Sura.
- Bubi
şi Sura formau o pereche minunată. Tata făcuse o căruţă nouă,
galbenă, pe cea veche o descheiasem şi o cărasem, bucată cu
bucată, în şură, sub baloturile de paie şi pleavă, cât mai
adânc, să nu se vadă nici măcar un şurub, căci ar fi fost
destul ca să iasă la iveală totul. La fel, plugurile şi grapele
le-am demontat şi le-am camuflat în căpiţele de tulei, tremurând
ori de câte ori perceptorii şi oamenii sfatului se învârteau în
jurul lor, neîndrăznind însă să cerceteze mai adânc, cine ştie,
le rămăsese şi lor un rest de ruşine sau se gândeau poate că,
în asemenea vremuri tulburi cum erau acelea, nu e bine să mergi
prea departe, niciodată nu poţi şti care e reacţia omului când
nu mai are prea multe de pierdut.
- Vă mai amintiţi
caii noştri de atunci? ne întreabă mama, şi în vocea ei nu
distingi de data asta nici regret, nici admiraţie, e pur şi simplu
o rememorare personală, pe care încearcă să ne-o transmită şi
nouă.
Iarna aceea căzuse
pe neaşteptate. Încă nu era frig, deşi fulgi mari, imenşi,
pufoşi cădeau de sus, aşternându-se pe pământ într-un strat
care creştea văzând cu ochii. Copacii împungeau văzduhul cu
braţele lor scheletice, sporind dezolarea începutului de iarnă.
Străzile erau pustii, puţinii oameni care treceau pragul casei,
afară, aveau o singură ţintă, apoi se întorceau grăbiţi,
speriaţi parcă de o vedenie rău prevestitoare. Nimeni nu se gândea
cât va ţine iarna, ce ne va aduce în cele câteva luni cât avea
să zăbovească pe aici, o nepăsare universală îi însoţea pe
oameni la bufet, acolo unde li se părea că uită de toate, că
totul poate deveni altfel, mai frumos şi mai sigur. Birtul gemea de
lume, mai ales bărbaţii socoteau că este umilitor să rămână
acasă pe asemenea vreme, vocile, la început în surdină, abia
murmurate, apoi gălăgioase, imperative, stridente, se amestecau
într-un vălmăşag de nedescris, fiecare voia să se facă înţeles
peste capul celuilalt şi toţi sfârşeau prin a vocifera în van,
într-o perfectă harababură de strigăte şi ţipete. Tata trecea
printre mese şi scaune, salutând din când în când câte-un
cunoscut, dar prefera să se aşeze mai totdeauna singur la masă, cu
o jumătate de mastică în faţă, gândindu-se la cine ştie ce şi
privind hărmălaia din jur fără să vadă sau să audă ceva. După
vreo jumătate de ceas, timp în care îşi sorbea porţia de mastică
cu înghiţituri rare şi cumpătate, îşi aprindea o „Mărăşească”
sau o „Naţională” şi arunca o privire distrată în jur. Nu-i
plăcea spectacolul pe care-l vedea, dar simţea o imensă
compătimire şi, la drept vorbind, nu avea ce să facă, nu mai
putea îndrepta nimic. În cele din urmă se ridica, saluta din nou
de câteva ori în dreapta şi-n stânga şi o pornea încet spre
casă. Mama mătura zăpada care se adunase în faţa casei, o rânea
cu lopata, şi uliţa întreagă forfotea de femei care făceau
acelaşi lucru. Din când în când, spărgând liniştea satului, se
auzeau guiţaturile unor porci, oamenii se puseseră pe treabă,
iarna s-ar fi putut să fie lungă şi ei trebuia să se
aprovizioneze cu de toate, ca să reziste până la primăvară. „Noi
când tăiem porcii, tată?”, îl întrebam pe tata, şi eu şi
Traian, şi aşteptam răspunsul numai urechi, căci presimţeam că
până la sorocul cu pricina nu mai era mult. Şi iată că, într-o
vineri seara, când timpul se muiase puţin, dar nu atât de mult
încât să se topească zăpada şi să se dezgheţe pământul,
tata trimitea după rudele de la Sânnicolau, singurele rude mai
apropiate care ne puteau ajuta. Sigur, puteam apela şi la vecini
(căci, pe vremea aceea, toţi ar fi sărit să dea o mână de
ajutor), dar tata era de principiu că între rude totul merge mai
repede şi mai cu folos. Urmau să sosească Maica şi Moşu, cei doi
unchi, Ştefan şi Gheorghe, care erau fraţi gemeni, apoi tuşa
Aurica, sora mamei şi a celor doi unchi, şi uica Gică, bărbatul
tuşei Aurica, o namilă de om care dintr-o smucitură trântea
porcul la pământ şi cu o singură mişcare îi tăia gâtul, spre
mila şi spaima noastră, care ne ascundeam pe unde apucam, să ne
ferim ochii de oribilul spectacol. Tuşa Aurica aducea în mare grabă
ligheanul, să nu se piardă sângele scurs, şi vederea şuvoiului
roşu care ţâşnea cu putere îmi provoca o stare de greaţă
vecină cu leşinul. După ce porcii îşi trimiteau în văzduh
ultimele respiraţii horcăitoare, îi aşezam pe câte o scară şi-i
transportam în curte, unde îngrămădeam pe ei furci de paie şi le
dădeam foc. Eu şi Nelu, câteodată şi Traian, înteţeam focul,
până ce părul porcului se pârlea bine şi rămânea pielea
curată, întinsă ca o tobă gata să plesnească. După aceea
stingeam focul, măturam porcul de scrum şi-i frecam pielea rumenită
cu bucăţi de ţiglă, până dispărea orice fir de păr şi pielea
se arăta netedă şi frumoasă, numai bună de şoric. După ce
porcul era bine pârlit, îi tăiam coada şi urechile, pe care apoi
le clefăiam cu poftă, tăvălite puţin şi în sare.
Restul, despicatul porcului, tăiatul
cărnii, făcutul cârnaţilor şi al jumărilor şi toate celelalte
erau treaba celor mari.
