De Crăciun
La începutul
vieţii mele de emigrant, am urât Crăciunul cu toată fiinţa mea.
Nu doar pentru faptul că de obicei mi-l petreceam la serviciu, sau
pentru că nu prea mai aveam cu cine împărţi cadouri. Era acea
perioadă a anului când mă simţeam...invizibilă şi când mă
măcina, mai mult ca oricând, dorul de casă.
Chiar şi aşa, mă
gândeam mereu că tot e mai bine decât Craciunul pe care îl trăise
bunicul meu, la cotul Donului, pe când lupta în al II-lea Război
Mondial. Cum mai scria el de acolo, despre Rusia nesfârşită şi
albă, despre cât de dor îi era de ai lui şi de mirosul de pâine
caldă...Sau Crăciunul pe care îl petrecuse un unchi de-al lui, din
Madrid, într-un avion ce se prăbuşise în Atlantic, în drum spre
Brazilia, în timp ce fugea de opresiunea lui Franco.
Da, în neamul
nostru avem o lungă istorie de peregrinări şi de destine ciudate,
uneori cu final fericit, alteori, nu. Suntem împrăştiaţi în cele
patru zări, încă dinante de vremea când mulţi mai aşteptau,
totuşi, să vină americanii. De parcă avem microbul peregrinărilor
în sânge. Sau de parcă depărtările ne-ar chema şi noi ne lăsăm
fermecaţi de chemarea lor, precum marinarii de cântecul sirenelor.
Sau poate, pur şi simplu, ne place anonimatul acela de a hăhădui
pe străzi pline de oameni necunoscuţi, în oraşe unde nu cunoşti
pe nimeni şi nimeni nu te cunoaşte, în ţări exotice despre care
altfel, ai putea afla doar din cărţi, cum sunt. Doar că apoi,
anonimatul acela seducător şi romantic, se transformă uneori –
şi mai ales de Crăciun – în ceva foarte asemănător cu
singurătatea şi o dureroasă alienare.
De multe ori, ca
să alung sentimentul acela de înstrăinare, mă imaginam şezând
pe bancuţa pe care bunicul o construise sub un cireş, în grădina
noastră, la o oarecare vreme după ce s-a întors din război.
Băncuţa aceea, oricât de amărâtă şi de roasă de vreme ar fi,
reprezintă toate acele comori personale pe care le-am lăsat în
urmă, dar care se află în continuare acolo şi mă aşteaptă. Nu
e doar o simplă băncuţă. E ancora mea! Şi e valoroasă pentru că
a fost făcută de un om care a supravieţuit infernului pe pământ
şi apoi a reuşit să se întoarcă acasă. Pentru mine, e o lecţie
de viaţă, poate cea mai importantă ce mi-a fost dată.
Cât despre
Crăciun, de câţiva ani încoace, am început să îl aştept cu
nerăbdare, pentru că, împreună cu fiica mea, am inventat o
tradiţie, doar a noastră. Facem întuneric beznă în casă, ne
culcăm pe podea, cu capetele vâtâte sub pomul de Crăciun, ne
ţinem de mână şi stăm aşa, multă vreme, uitându-ne la
luminiţele instalaţiei electrice, de parcă întreg Universul s-ar
rezuma doar la ele.
- E magic! Îmi
spune ea, pentru că, da, e la vârsta când încă mai crede în
magie. Şi atât cât stă în puterile mele, am să-i prelungesc
acest moment cât mai mult posibil. Mi-o şi imaginez, adultă fiind,
făcând acelaşi lucru cu copiii ei. Nu ştiu dacă voi fi şi eu
acolo cu ei, dar ceea ce contează, deocamdată, este că acum nu mă
mai simt niciodată invizibilă de Crăciun. Iar ea, cu singuranţă,
nu.
Şi dacă mă gândesc bine, poate că,
anul acesta, ne vom încăpăţâna să-l includem şi pe „ tati”
în tradiţia noastră. Va fi reticent la început. Şi-a pierdut,
undeva, prin peregrinările lui, o parte din sufletul de copil. Dar
îl vom ajuta să-l regăsească, în pofida protestelor lui. Şi
asta în semn de mulţumire. El e prinţul nostru salvator care
înfruntă lumea asta mare, străină şi rea, în locul nostru,
înarmat doar cu dragoste necondiţionată şi o inimaginabilă
putere de sacrificiu. Tot el, înţelept cum e, ne-a învăţat că
„ acasă” e acolo unde aflam toţi
trei, împreună. Şi mă mai rog doar, să nu vină prea curând
clipa când şi pe puiul nostru îl vor chema...depărtările.
