Gând de albinos
Mirosul de putred îmi pătrunde în nări şi nu-i pot simţi parcă
consistenţa, particulele care se lovesc de porii mei avizi de
oxigen. Pleoapa dreaptă-mi tresaltă speriată de acea linişte a
luminii pe care nu pot să o percep. Linişte, o linişte deplină
îmi învăluie trupul culcat şi nu ştiu ce se întâmplă. Unghia
inelarului râcâie ceva aspru şi rece, o scândură ceva. Brusc îmi
dau seama că nu-mi pot mişca trupul şi lovesc cu neputinţă
scândura ce mă ţine captiv. Sunt mort sau mi se pare?
Linişte.
,,E cineva aici?” şi glasul nu ţâşneşte din gâtul uscat,
pielea zbârcită nu mă mai ajută deloc şi mă supăr pe ea. ,,Tu
de ce nu vrei să mă ajuţi? Nu mai iubeşti trupul care ţi-a dat
viaţă? Sau deja te gândeşti că e timpul să te retragi, să-ţi
găseşti o altă formă de agregare? Nu vrei să răspunzi?” Nu
primesc nimic de la ea şi mă întreb dacă ea există cu adevărat,
dacă-mi îmbracă nevolnicul trup. Poate că nu, poate devine deja o
scoarţă tare de neputinţă întărită. Nu ar fi prima dată când
mă trădează, mai deunăzi doctorul îmi confirmase bănuiala.
,,Îmi pare rău, domnule...P, nu ştiu cum să vă anunţ dar mai
aveţi câteva ore de trăit. E dificil să luptaţi cu ceva pe care
nu-l puteţi vedea. Cancerul de piele nu e mortal dar dumneavoastră
sunteţi o excepţie.” Mă gândeam atunci că povestea mea, a
albinosului P, va deveni o adevărată ştire, singurul albinos mort
de cancer de piele. Dar vorbele doctorului nu s-au îndeplinit; am
trăit mai bine de o zi şi încă trăiesc. ,,Nebunule! Eşti în
sicriu şi râzi de pielea ta uscată?” Mirosul de putred îmi
pătrunde în nări şi reuşesc să-i simt consistenţa vâscoasă,
un dulce fad cu miros de plantă jilavă. ,,Deci nu e nimeni să mă
audă? Nimeni? Piele, te rog să-mi răspunzi căci doar tu eşti
responsabilă de asta! Tu prin fuga-ţi de celule ofilite ai părăsit
universul trupului meu. Nu te-am iubit niciodată pentru că erai
prea albă, dar erai a mea. Îţi aduci aminte că eu te protejam
când copilul vecinei M râdea de tine? Ai uitat şi acum nu mai vrei
să-mi răspunzi. Oare nu crezi că am dreptul la tine?”
E
linişte şi aud pământul gemând de iubire. Noua ibovnică mă
primeşte cerându-mi mărturisirea. Parcă o aud şoptindu-mi de
tihna sa, de paradisul moleculelor ce se amestecă vijelios în
straturile erelor. Esenţa materiei mă cheamă la ea, dar eu nu sunt
gata, râcâi scândura cu inelarul şi-mi cert pielea de albinos.
Doar ea e de vină şi nu cred că voi obţine răspunsul pe care-l
aştept de atâta timp. Pleoapa-mi tresaltă şi deschid ochiul.
Negru de fum pe retină se aşterne, negru de fum de iluzii. Nu văd,
nu am văzut niciodată negrul. Am auzit că există dar nu l-am
văzut. Oare de ce nu vedem niciodată negrul noaptea? ,,Piele, ai
vrea să vezi cum arăţi noaptea?!”. Liniştea îmi confirmă
bănuielile. Pielea râde de mine şi-şi doarme somnul molecular în
aşteptarea pământului.
Am
murit într-o zi de joi şi cred că era noapte. M-au luat şi m-au
aruncat într-un sicriu de lemn bătrân. Un albinos, cu pielea care
nu văzuse niciodată negrul, nu merita mai mult. ,,Am mai scăpat de
un canceros!”. Glasul omului în uniformă boţită mă făcu să
tresar, în mine evident. Celălalt spuse doar atât: ,,Domnul P a
fost bun, pielea a fost cea care l-a trădat. Dumnezeu să-l ierte!”
Pielea nu a spus nimic ca o trădătoare ce era. Cuiele au pironit
existenţa mea şi a pielii în acelaşi sicriu. Călău şi victimă
împreună. Îmi vine să râd dar mă stăpânesc. Dacă află
pielea şi mă va suspecta că am plănuit eu ceva? ,,Poţi sta
liniştită, nu am nimic de a face cu asta!” Linişte şi miros de
putred îmi scaldă simţurile. O baie de linişte mormântală e
recomfortantă.
Mă
simt uşor, mă simt de parcă nu aş avea nimic pe mine, de parcă
goliciunea-mi este haină. Pielea e departe de mine acum. Îşi
doarme somnul şi nu răspunde chemării mele. E o trădătoare, e
trădătoarea fiecărui albinos. Acum împărţim aceleaşi scânduri,
aceleaşi cuie, până şi aceeaşi linişte
de mormânt. ,,Crezi că mereu am să suport tăcerea ta? O veşnicie
de aşteptare va trebui să mai şi vorbim, nu de alta dar ar fi
frumos să împărtăşim impresii. Uite, eu vreau să ştiu dacă
negrul pe care eu îl văd e la fel cu negrul tău. Al meu e negru ca
de fum, al tău?”. Ciudat, pielea tace şi acum şi e uscată, nu
mă ajută să scot un sunet. Poate nu ştie ce e negrul. Ea se
bucură mereu să vadă ce cred alţii despre lumea exterioară şi
doar după aceea-şi împarte bucuriile celulare. Dar o piele de
albinos urăşte negrul. Am aflat asta încă de mic şi nu am
crezut. Doctorii mereu îmi spuneau când eram mic că doar timpul va
rezolva problema mea. Eram atât de prost atunci încât am crezut,
am gustat cu voluptate din basmele lor cu pigmenţi, crezând că
pielea mea îl caută pe prinţul cărbune şi vor trăi fericiţi
mult timp. Pielea mea însă a vrut să rămână celibă şi eu am
rămas un albinos.
Aud
înfundat cum particulele dau năvală asupra scândurii şi se
înfruptă din fibra-i bătrână. Curând vor ajunge la
mine şi vor ataca pielea. ,,Auzi cum zumzăie pământul? Pe tine te
vrea. Chiar dacă eşti uscată se va bucura să te cunoască şi
să-ţi consume celulele-ţi albe!” Mirosul parcă nici nu mai e
aşa de puternic, parcă nu mai simt dulceaţa-i de molecule strivite
de simţuri. Albinoşii mor oricum, şi eu am murit şi acum mă
gândesc la ce a fost şi la ce este. Este negru şi este linişte,
mii de particule presează scândura mea bătrână. Mâine vor
ajunge, în sfârşit, şi poate voi avea noroc să răpească pielea
şi să rămân singur. Atunci nu voi fi un albinos, în sfârşit nu
voi mai fi! Voi îmbrăţişa negrul şi omul cu salopeta boţită nu
va mai râde de mine. Va spune şi el: ,,Domnul P a fost un om bun!
Dumnezeu să-l odihnească!”
Oare
cât timp a trecut de când sunt aici? Liniştea e acum deplină şi
nimic nu mai mişcă particulele. Negrul parcă e mai alb sau mi se
pare doar mie?! ,,Auzi piele, eu cred că noi doi ar trebui să fim
prieteni. Ce zici?” Liniştea persistă în continuare şi negrul
devine iar negru. Destinul meu de albinos nu se va schimba prea
curând. Voi ajunge poate în raiul albinoşilor, cu nişte îngeri
albinoşi, cu păsări albinoase...Ce prostie, păsări albinoase!
Oare ele se înţeleg bine cu penele lor? Cred că da, altfel ar
renunţa la ele şi nu ar mai zbura, ar duce o viaţă de aşteptare,
dorindu-şi să devină corbi. ,,Auzi piele: ce face o pasăre ca să
devină corb? Renunţă la penele sale albe şi le ia pe cele negre!”
Aştept cu nerăbdare să văd ce zice pielea. E o declaraţie de
război, ascunsă parcă într-o fabulă bine ticluită. Sunt curios
ce va spune şi ascult cu atenţie. Parcă şi particulele de pe
scândura bătrână s-au oprit. Unghia de mult nu mai râcâie de
una singură. Negrul se încruntă aşteptând şi el dezlegarea
enigmei. Cred că şi cei doi oameni ar fi stat şi s-ar fi gândit:
,,Nu e prost domnul P! Cu toate că e albinos ştie el ce ştie.”
E
linişte şi miros de putred, dar mirosul începe să-mi placă, nici
nu-l mai simt aşa de puternic. Timpul se târâie parcă uşor
aşteptând răspunsul pielii la întrebarea mea. O simt cum tresare,
convulsii puternice o animă şi uscăciunea dispare ca prin farmec.
Cutele se întind şi celulele roiesc într-un mod admirabil. E clar,
se gândeşte cu mitocondriile sale albinoase la răspuns. Orgoliul
nu-i va da pace, va scorni un răspuns savant, ceva la care nici eu,
nici negrul, nici unghia, nici cei doi oameni, nici măcar scândura
nu s-au gândit. ,,Auzi domnule P, mereu vei rămâne un albinos. Şti
de ce? Pentru că până şi corbii îşi au albinoşii lor!”.
Linişte, miros de putred........rămân albinos.
