Ţăran
cu plugul
Rezemat
în furca gândului, Gheorghe aştepta un semn al ţarinei. Era la
Răpciune şi bărbatul strângea plugul de coarne, fierul
însufleţindu-se de arsura mâinilor lui. Murmura rugăciunea de
binecuvântare a plugului, aşa cum o învăţase de la ăl bătrân.
Îmbătrânise Gheorghe, odată cu ţarina sa. Dar nu voia să arate
asta pământului. Căci pământul ştie să citească pe chipul
omului ca într-o carte deschisă. Şi acolo unde găseşte pagini
rupte, cuvinte amorţite de vreme, uitate, abia caligrafiate de
peniţa soartei, pământul ştie că locul omului acela nu mai este
sub soare. Şi-l trage la el, amestecându-l cu greierii ascunşi
prin ierburile pitice. Cu uitarea ce manâncă lacom amintirile,
lăsând un loc gol pe crucea purtată de om în spate preţ de o
viaţă.
Mâinile
lui Gheorghe, crăpate de caustica pogorâre peste ele a anilor,
vorbeau blând cu plugul. Şi din fântâna înţelepciunii sale
ţâşneau cuvintele spre cumpăna vorbirii: plugul,
placenta, ploaia, plecarea, plămădi, plumburii, plesnea.
Sub
cerul îmbrăcat în cămaşa zemoasă a toamnei Gheorghe porni lama
plugului
pe ţarină. Şi îşi aminti de imaginea care vară de vară îi
sfâşiase inima în două. Atunci când Leontina lui lepăda
placenta
în praful paielor secerate, amestecate cu vipia ce cobora din
ceruri. Şapte toamne la rând brăzdase cu plugul său de aur
ţarina. Şi tot de şapte ori, la întoarcerea de la câmp, la
venirea serii, frământase trupul dospit al Leontinei, ştiind că
peste nouă luni, la seceră, îi va aduce prunc nou sub soare.
Placenta aia spongioasă, stoarsă din vintre, cu aburul de sânge
cărămiziu, ca olanele de pe casa lui Suditu, îl făcea mereu să
plângă. Lacrimile lui udau ca o ploaie
mănoasă
ţarina şi mirosul de prunc suia în tării, amestecându-se cu
fumul batozelor din deal, cu chiotele flăcăilor şi fetelor ce
plecau
paiele orfane la
pământ cu secera lor ca o lună ştirbă.
Azi,
om şi animal vor plămădi
recolta viitoare. De aceea, Gheorghe privea pământul cu duioşia
tatălui ce aşteaptă să-şi vadă pruncul mergând în picioare,
dus la şcoală şi apoi îmbrăcat în cămaşă sfântă de mire.
Porni să răstoarne valurile moi ale ţarinei ca pe nişte evantaie
de lumină. Negrul solar al măruntaielor ei se amesteca cu viermii
gălbui, ce dospeau sub iarba cu miros de bălegar. Transpiraţia
pământului urca spre rămurişul soarelui, razele atârnându-i ca
nişte stalactite. Gheorghe ara cu picioarele goale. Firicele de humă
păstoasă ca tălpicile saniei de peste iarnă se ascundeau printre
degetele lui cocârjate, cu pielea umectată de efort,
desangvinizate, plumburii.
Boul trăgea la plug, îndeplinind ritualul nescris al comuniunii cu
omul şi pământul. Pielea animalului era tăbăcită, oasele
bazinului suiau şi coborau ca nişte lame ce ameninţau să-i
străpungă epiderma grunjoasă. Pentru el, Gheorghe nu avusese
nevoie niciodată de biciuşcă. Ţuguia buzele şi un ţâţâit
prelung, dulceag-ameninţător, i se răsucea printre buzele aspre,
arse de tutunul prost, atunci când animalul dădea în hăis. Docil,
acesta plesnea
aerul vioriu cu coada şfichiuită de ciulinii răzleţi ai câmpului,
semn de înţelepciune şi înţelegere.
Se
înălţase soarele spre Prânzul mare şi Gheorghe ştia că sosise
vremea odihnei. Om şi animal s-au oprit ca la un semn magic din
torsul ţarinei. Şi iar zumzăiră prin lada de zestre a
înţelepciunii sale de veacuri alte cuvinte ca nişte muşte bete de
zăpuşeala zilei: brânză,
brâu, branişte, brici.
La umbra trupului căruţei sale, Gheorghe întinse ştergarul cu
muşcate aprinse, boldite de acul harnic al Leontinei pe vremea când
pruncii şi roboata casei nu o lipiseră de truda adâncă. Pe el
odihneau ceapa cu fuste roşiatice, a cărui iuţeală îi îmboldea
irisul, pâinea neagră, răscoaptă, cu cocoloaşe de făină
înăsprită, scăpate de jarul mistuitor al cuptorului de lut din
curte.
Şi
brânza.
Bucata aia de zăpadă sărată, din care nu îndrăznea să muşte
până ce nu însemna cu cuţitul semnul sfintei cruci pe pământul
răstignit sub roţile bătrâne ale căruţei. Cuţitul tăia apoi
un brâu
şerpuitor prin pâinea cea de toate zilele, iar dinţii lui mestecau
lacom ca pietrele morii lui Mirică, cocoloşul de pâine dispărând
între ghizdurile întunecate ale gurii sale primitive. Ascultă
îndelung cum dinspre braniştea
de peste deal herghelia lui Roşculeţ chema iepele, amuşinând
aerul stătut al zării.
O
săgeată aurie coborî din soare şi-l străfulgeră adânc între
ochi. Duse instinctiv mâna pe pometele stâng, acolo unde briciul
îl arsese, dând cale sângelui duminica trecută, când îşi
lustruise obrazul pentru a merge la botezul pruncului lui Dumitru.
Săgeata
aurie, slobozită din arcul soarelui, era semnul că trebuia să se
ridice din popasul odihnei. Părea aşa, scăldat în lumină, un
uriaş cu fruntea în viscolul de praf stârnit din senin.
După-amiaza sfâşiase demult cămaşa zilei în două. Era timpul
când seminţele de viaţă, presărate de Gheorghe pe ţarină,
urmau să se amestece cu brazdele crude. Ţăranul mergea pe urma
lăsată de plug şi odată cu seminţele aurii ca nişte gărgăriţe
fără aripi intrau sub platoşa pământului şi grijile ce iar îl
năpădeau: poiata neterminată, acoperişul spart al grajdului,
leasa de lemne ce trebuia umplută cu trunchiuri pentru viscolul ce
se va răsti pe la porţi, la Undrea, hăinuţe noi pentru cele şapte
suflete de copil de acasă, catrinţa promisă Leontinei de Sân’
Nicolae.
Se
înfăşurase broboada cerului pe grumazul palid al înserării când
ţarina strălucea ca un pat de rouă. Cârmişuri, valuri line sau
mai învolburate rămăseseră în urma plugului de aur. Şi
seminţele, adormind în culcuşul ruginiu al pământului,
amestecate cu ecoul cuvintelor lui născute sub bolta gurii uscată
de trudă: clopot,
clop, clondir, cleştii, Cloşca cu Pui.
Dinspre mânăstirea de maici un clopot
împresura văzduhul cu vaierul lui stins. Clopotul ce mereu i se
părea lui Gheorghe ca un clop
aşezat
în curtea bisericii pe turla de lemn, ce se sprijinea între doi
ulmi rotaţi. Sau ca un clondir
bobâlcat
cu apă rece, umplându-i de mărgele ca de gheaţă epiglota
cutremurată de gustul sălciu-dulceag. Clipa aia i se păruse
întotdeauna veşnică. Când amurgul era parcă ţintuit între
ferestrele cerului, amorţit ca un bondar leneş. Călcă apăsat
spre casă, dar cleştii
de pământ uscat întărit între degetele boante îi îngreunau
pasul. Sus pe crug, Cloşca
cu Pui
mirosea a mere coapte şi gunoi ars pe la porţi. Ajunse în curtea
zgribulită sub stele şi adăpă boul din ciutura ce veghea
înserarea ca un cocostârc stingher. Intră în tindă şi şapte
perechi de ochi ca nişte ciute rătăcite îl priveau cu lumina
iubirii de prunc de la masa de lemn îngenuncheată. Îi sărută pe
rând pe creştet şi simţi că niciunul nu miroase ca celălalt. Şi
cum s-ar fi putut dacă atunci, când îi plămădise între pulpele
rotunde ale Leontinei, încrâncenarea lui era de fiecare dată mai
vie, mai aprigă, mai drăgăstoasă? Pruncii culeg din mojarul mamei
şi din pistilul incandescent al tatălui mirosuri, culori, gesturi
care îi fac unici, indivizibili. Gheorghe o privi pe Leontina
aplecată peste pirostriile largi ale sobei zidite. Parcă era luna
plină ce cade miraculos în fântâni. O prinse de mijloc şi îi
şopti: „Culcă copiii, Leontină!”. Acolo, pe prichiciul sobei
bătrâne, Gheorghe porni din nou plugul. Arătura lui fu blândă,
nu încrâncenată ca cea de pe ţarină. Şi plugul său scormoni,
incizând adânc, medular, văile îndepărtate ale femeii. Când
Gheorghe ieşi pe prispă, noaptea năştea cu un oftat ecoul
depărtărilor. Înfăşură într-o hârtie săracă grunjii de
tutun uscat, şi odată cu ei întunericul. Spre tării suiră
rotogoale albăstrii, inserţiile plămânilor săi cotropiţi de
aerul rece, binefăcător. Apoi închise ochii şi adormi. Şi în
visul lui apucă din nou plugul străbun şi întoarse brazda de
stele. Căci ăsta era blestemul lui şi al pământului. Să-l are
şi dincolo de porţile somnului. În noaptea asta simţea că în
spatele lui se mai afla cineva. Întoarse capul şi Gheorghe, ţăranul
cu plugul, îl văzu pe Bunul Dumnezeu care împrăştia pe crugul
cerului seminţe de viaţă, spornice, fosforescente. Din care peste
nouă luni, la Sân' Petru, vor răsări pâine si prunc.
