În drumurile mele prin sate şi locuri pe care
nu le văzusem niciodată, am întâlnit chipuri frumoase de oameni
chiar dacă erau arse de soare, am văzut ochi frumoşi de femei
chiar dacă mai toată viaţa lor au plâns, am atins mâini muncite
şi pline de asperităţi, am simţit suflete curate şi calde chiar
dacă noi abia atunci ne cunoşteam.
În
fiecare sat, mi-a fost dat, să văd câte o biserică făcută cu
trudă şi răbdare şi nu mare mi-era mirarea, aflând că mulţi
dintre locuitori erau mai în vârstă.
Ei
ştiu, că acela care nu are Biserică drept mamă, nu-L are nici pe
Dumnezeu drept tată şi în afara Bisericii nu este mântuire. Ştiu
ei acest lucru de prin cărţi citite, ori de la predica de duminică
pe care le-o ţine părintele lor. S-au adunat, s-au sfătuit, au
chibzuit şi bănuţii strânşi pentru zile mai grele, au fost daţi
pentru ridicarea Bisericii lor.
Ultima Casa a lui Dumnezeu, am găsit-o în
afara satului cu nume de plop, într-un loc frumos şi atât de
liniştit încât credeam că am păşit în altă lume.
O lumină mai albă decât oricare alta, te
cuprinde când intri în Biserică. Nu este gata pentru slujbă,
fiindcă nu sunt bani pentru pictură, dar se va face totul, pentru
că creştinii satului ăsta vor.
Mi-am
adus aminte, mică fiind, cum mergeam la biserică cu mama şi sora
mea. Tatăl meu mergea rar, dar drag pentru cele sfinte avea
destul.Intrarea pe poarta sfintei biserici, de fiecare dată era cu
emoţie şi puţină sfială. Mă gândeam că e posibil ca acele
mici păcate pe care le făceam, să nu fie iertate de Domnul şi
deja mă furnica ceva prin stomac. În gând îmi făceam jurăminte
ca din acea clipă, să fiu ascultătoare, cuminte şi să învăţ
toate rugăciunile pe care mama ori bunica mi le va da.
După ce înaintam în biserică şi făceam
câteva cruci după regula ştiută, mă uitam drept în ochii
sfinţilor de pe icoane, rugându-mă aproape cu voce tare:
- Doamne, te rog, iartă-mă!
În cele din urmă ne aşezam la locul nostru
şi dădeam cu ochii de colegii de şcoală.Ne bucurăm pentru că
din când în când, mai puteam ieşi afară. Atâta timp cât
ascultam slujba, îmi roteam ochii pe pereţi şi analizam toţi
sfinţii frumos pictaţi, dar plini de negreala vremii. Nu se mai
vedeau bine hainele şi nici culorile, dar tocmai asta poate ne dădea
nouă copiilor, clipe de meditaţie, apoi străbătuţi de o linişte
specială, arătam atitudinea de buni ascultători.
De multe ori mă găseam acolo în ceruri,
ascultând voci frumoase şi pure, pe care mi le reamintesc şi acum.
Voiam să ştiu, cum şi cine făceau acei sfinţi atât de deosebiţi
faţă de oameni.Pe unde mă uitam, mă urmăreau ochii lor calzi şi
primeam o bucurie pe care o duceam şi acasă. Aşteptam cuminţi să
primim anafura acea atât de bună şi pe drum spre casă, încă mă
uitam în ochii sfinţilor. Nu am întrebat niciodată atunci, cine a
făcut sfinţii. Nici aşa ca existenţe, nici pe pereţi. Mă
mulţumeam să-i privesc ca pe ceva frumos şi bun. Ştiam un lucru
sigur, acela că toate sunt ale lui Dumnezeu.
Din
când în când clopotele vechi, ne dădeau semnale de făcut cruce.
Ca
şi acum...
Acum,
sunt martora unor începuturi de lucrări din biserici, a unor
icoane, a unor lucrări minunate, toate ale unui om la fel de
deosebit.Omul meu!
Misterele mele de atunci mi-au fost edificate
nu demult. Mă bucur şi mulţumesc lui Dumnezeu în orice clipă,
pentru ce şi cât mi-a dat!
În lumea asta, toate sunt
orânduite, toate au rostul şi raţiunea lor.
Orice şi oricum este, eu vă trimit un gând
frumos, ca să vă fac o bucurie eternă!
