Lacrima de început a lui
Petru
Motorul
maşinii pe care o conduc ureieşte numai pentru mine, fiindcă ştiu
că sunt singurul care se simte deranjat de sunetul său puternic,
constant. Ceilalţi pasangeri tac, mă uit la ei cum lasă câmpia să
le treacă, asemenea unei linii goninde, prin dreptul ochilor; mă
intorc la starea de iritare căreia i se mai adaugă şi un fel de
vorbe urzite în mintea mea – ca şi cum mi s-ar mărturisi din
tăcerea acelor oameni cele mai sincere condoleanţe. Într-adevăr,
de când am împrăştiat un pumn de pământ pe sicriul Lanei şi am
auzit, pe tot parcursul acestui rit - pe care l-am dus până la
capăt mai mult supus de privirile celor adunaţi la înmormântare
decât dintr-un gest lăuntric, sincer – ciorile croncănind
mânioase deasupra cimitirului, trăiesc cu impresia că dorinţa
femeii, care mi-a fost soră, sora lui Petru, singurul om care ştie
doar să înveselească mulţimile, nu a fost chiar aceea pentru care
a pledat încă din ziua când a avut visul îmbolnăvirii; de atunci
obrazul i se tot prefăcea în humă, carnea împământenită fiind
scobită de un boboc de lacrimă şi într-unul din răgazurile
noastre, când abia ce ne aşezarăm la masă, am intrebat-o de unde
izvorăşte acel vestigiu al plânsului; ea mi-a zâmbit
ştrengăreşte, cu colţul buzei, unde începură să se adune
muguri de copaci, bulbi de lalele, firişoare răşchirate ale
rădăcinilor unor buruieni ce cresc doar pe morminte, şi mi-a
răspuns că i se trage din copilărie, din vremea când o prietenă
a învăţat-o cum să plângă gândindu-se atât la un moment trist
din viaţa ei, cât şi la unul vesel, iar în timp ce ochii ei
şipoteau, palmele acelei fete i-au uns faţa cu lacrimile şi apoi,
intuindu-i gândurile întrebătoare, Lana îşi aducea perfect
aminte, s-a apropiat de urechea ei şi i-a şuşotit cu voce subţire
şi înaltă: “pentru lunile de bătrâneţe, înainte de moarte;
mama mi-a zis că doar aşa se duce sufletul la Doamne-Doamne”. În
acele cuvinte se zămisli aparenta pace a surorii mele, ce m-a dus şi
pe mine în eroare, drept pentru care, văzând-o împăcată cu
sine, am curmat toate pârghiile menite să ne unească în clipele
nefaste ale bolii ei şi am plecat din ţară, cu treburile mele de
binedispunere a oamenilor până când s-a întâmplat ce s-a
întâmplat şi mă trezesc acum trăgând maşina pe dreapta şi
spunându-le călătorilor:
- Să
coboare toată lumea! Drumul s-a încheiat!
- Dar
nu poţi să ne laşi chiar aşa în mijlocul pustietăţii!
- Ba
uite că pot. Mergeţi acasă cu o ocazie. Eu de aici nu mai plec!
Ies
din maşină şi îi aud cum mă blesteamă şi mă înjură. Mă dau
şi eu jos, după vreo câteva minute în care am fost nevoit să mă
asigur că s-a îndurat cineva de ei şi i-a luat la ocazie; încui
şi verific toate uşile. Contemplu puţin câmpul proaspăt arat, pe
care se coborâse un cârd de ciori, ciugulind printre multele
gunoaie răsfirate. Realizez că Lana avea dreptate; prin
înmormântarea ei sunt prizonierul unui vis al îmbolnăvirii. Calc
în picioare bulgării de pământ şi îmi înalţ privirea spre
cer, unde cârdul de ciori s-a ridicat, speriat de apropierea mea,
făurindu-şi cuiburi plutitoare; înăutrul lor se găseşte Lana,
care dacă abia îşi mijeşte ochii negrii dintre rămurelele
veştejite ale pereţilor.
-
Lana, nu-ţi fie teamă c-o să cazi! Păşesc eu şi pentru tine; te
implor, ridică mai mult capul ca să mă pot uita în ochii tăi, să
văd cum te-ai schimbat de la plecarea mea! Şi soră-mea îşi
dezvăluie puţin din frunte, puţin din sprâncene, puţin din ochi.
Doar că sunt aceeaşi pe care i-am sărutat în aeroport cu ani în
urmă. Mi-e frică de amintirea lor şi mi se pare că o aud
chicotind. Dau să iau un pumn de pământ şi să-l zvârl spre
puţinul chip dăruit privirii mele pentru a-l reîntrupa, numai că
până să conştientizez mişcările, palmele mi se făcură căuş
şi mi-l aruncasem pe faţă. S-a absorbit ca o apă în piele şi am
simţit cum se scurge dureros şi murdar prin vene, prin nervi; s-a
strecurat până în ochi, orbindu-mă, s-a vărsat până în măduva
oaselor, înţepenindu-mă; iar Lana râdea.
-
De-ai vedea ce soare şi ce senin e în cuiburile astea! Cât de
caldă şi de limpede e lumea aici. Numai că, Petrule, eu îmi vreau
înapoi obrajii de humă şi primele lacrimi înmănunchiate în ei.
Şi tu eşti tot ce mi-a rămas; prin viaţa ta pot să zvânt
coşmarul meu de moarte; însă, de te-aş preface în movilă de
pământ ar fi tot aia: de aici, din iadul atipic în care am ajuns
nu am nicio scăpare; nu pot fi spirit, Petrule, chiar nu pot. Am
nevoie de trupul tânăr de femeie, de mintea de femeie, care nu uită
nimic; încep să pierd totul, fratele meu!
Când
tot pământul s-a scurs prin mine, ca prin gâtul unei clepsidre,
m-am silit să-mi sui iarăşi, şi mai înfricoşat, ochii spre cer.
Ciorile prinseră în gheare cuiburile lor pentru a le duce niciunde;
ele tac pentru a lăsa vaietele Lanei să se răsfrângă asemenea
unor zgârieturi neputincioase spre urechile mele. Iar eu, de pe
pământ, încerc să le ţin urma; astfel, alerg, uit maşina în
mijlocul pustiului, urlu numai vorbe de ocară, mă înec, mă opresc
să tuşesc, aripile lor fâlfâie lejer, în depărtare. Dar sora
mea sigur a scăpat, căci pe obrazul meu curge lacrima care a
presărat ultimul fir de pământ pe sicriul ei.
