Iarnă
grea, neamule!
Februarie
1954.
-
Mamă, astăzi nu avem decât patru ore și la cinematograful de
lângă liceu rulează un film rusesc cu lupte ,, Submarinul PK8’’.
Lasă-mă să merg și eu!
-
Și când ai să vi?
-
Filmul începe pe la patru, se termină pe la șase fără ceva, o să
ajung pe la șapte fără ceva.
-
Să te îmbraci mai bine că seara se lasă frigul.
-
Încă e cald mamă, mă îmbrac normal: geaca, pantalonii, și
pantofii. Mulțumesc, sărut mâna, am ușchito!
După
ce am sărutat-o pe mama, mi-am luat servieta și am plecat spre
liceu.
Vremea
era destul de blândă în luna februarie.Din cauza asta nici nu m-am
îmbrăcat prea bine, mă refer mai gros. Mănușile am considerat că
nu-mi trebuiau, și le-am lăsat acasă. Câteodată pământul ăsta
este așa de blând și bun cu noi.
Cele
patru ore au trecut normal. Am reușit să mai racolez câțiva
colegi ca să mă însoțească la film, dar nici unu nu stătea în
cartierul meu, Tei. Se înnorase bine de tot. A început să cadă și
câte un fulg de zăpadă. Ne-a plăcut la toți filmul, dar când am
ieșit din cinematograf să vezi și să nu crezi. Afară zăpada era
de aproape un metru și un viscol nimicitor îți opera respirația.
Doamne, cât de subțire eram îmbrăcat. Cred că m-am grăbit cu
afirmațía despre blândul pământ. Am ajuns împreună cu încă
doi colegi la stația tramvaiului nouă.
-
Băi, vouă cum vă este că eu deja nu-mi mai simt mâinile?
-
Ca naiba, am înghețat și noi, cine să-și închipuie că vremea
se va schimba așa repede?
Țineam
mâinile în buzunare, servieta băgată sub brațul drept, noroc că
era destul de subțire, căci avusesem doar două materii, iar pe cap
mi se făcuse o căciulă de credeai că sunt Taras-Bulba în
mizerie.
-
Doamne și nu mai vine tramvaiul ăsta!…le-am spus clănțănid din
dinți de frig.
Parcă
Dumnezeu m-a auzit căci a apărut și tramvaiul 9. Se mai strânsese
lume. Am intrat cu toți în tramvaiul care era deja ticsit cu lumea
culeasă de prin stați și nepregătită pentru o astfel de
viforniță.
Eram
deja închețat ca un rahat, cum se mai spune. Înghesuiala din
tramvai mi-a prins bine căci deja mă încălzisem cu excepția
mâinilor și picioarelor care nu le mai simțeam. În înghesuială
mi-am pierdut colegii. Deodată se auzi o voce:
-
La următoarea stație toți care doresc să meargă spre cartierul
Tei trebuie să coboare căci tramvaiul se retrage la depou!...
Rumoare
în tranvai.
-
Cum se poate așa ceva domle, nici măcar șapte nu e și vă
retrageți!
-
Unde e grija față de om, nu vedeți ce e afară?,se auzi altă
voce.
Ce
să vedem, că afară era o vânjoleală de zăpadă de nu se vedea
la un pas. Sincer vă spun că am început să plâng. Plângeam
mocnit, căci mă gândeam la ce mă așteaptă afară. Doamne,
Pâmântule, ai grijă de mine! Mă mai încălzisem puțin.
Când
a ajuns la Stadionul Dinamo și trebuia să o ia pe Barbu Văcărescu,
vatmanul din nou a precizat:
-
Tramvaiul se retrage la depou, cei care mergeau spre Tei sunt rugați
să coboare.
Din
nou tramvaiul s-a umplut de înjurăturile oamenilor care coborau dar
cum ajungeau afară în viscol tăceau căci prin dezastrul care se
deslănțuise, Pământul, le acoperea gura la toți. Zăpada care
se topise pe mine îmi ajunsese la piele. Incepusem să tremur de
frig. De mic mi-am format un obicei, să vorbesc cu mine în gând.
Noroc că străzile încă erau luminate. Becurile de abea se vedeau
din cauza zăpezii viscolite.
-
Și acum la drum Gicule!, mi-am spus în gând.
Cu
greu am reușit să traversez bulevardul Ștefan cel Mare ca să o
pot lua pe Barbu Văcărescu. Zăpada îmi trecea de brâu.
Picioarele nu le mai simțeam. Capul, urechile, mâinile parcă nu
mai erau ale mele
-
Doamne, îngerașul meu bun, tu bunule Pământ, dă-mi putere!
șopteam gândului. Incepusem chiar să vorbesc cu voce tare. De fapt
cine mă mai auzea pe asemenea vreme.
Am
dat de porțiuni unde zăpada era mai mică datorită viscolului. Am
început să alerg. De obicei când alergam la întrecerile sportive
de la liceu, ori la fotbal, respiram pe nas. Așa ne-a învățat
profesorul de sport. M-am oprit. Nu mai puteam nici să respir. Îmi
venea să mă culc pe jos. Pământul, parcă mă atrăgea ca un
magnet. Să-mi fie ăsta sfârșitul? Cu tot corpul înghețat,
avansam foarte greu. Începusem chiar să strig:
-
Doamne, dă-mi putere să ajung acasă. Pământule sunt prea tânăr
ca să mă iei, am o mamă care mă așteaptă! Mămico bună, am să
ajung, nu mai plânge!...
Parcă
începusem să visez. O vedeam pe mama la bucătărie cu lacrimi în
ochi așteptându-mă.
-
Doamne, visez, mai merg, ce e cu mine, unde mă aflu?Nu o să mă iei
Pământule!Nu te las să mă iei Pământule!Doamne, îngerașule,
nu mă lăsați!Mă așteaptă ai mei acasă!
Cred
că mă transformasem într-un om de zăpadă mergător. Mâinile ba
le băgam în buzunare, ba mi le țineam sub subțiori și încă mai
judecam ca să nu-mi pierd servieta pe care o țineam strânsă la
piept ori sub brațe. Mi-a venit ideea și am băgat-o pe piept sub
geacă. Încet, încet mă apropiam de capătul liniei tramvaiului 9
care parcă nu mai venea ci se depărta.
-
Hai Gicule, hai Gicule, ce ți-am făcut Pământule, răule!strigam
în gura mare!
M-am
oprit să-mi mai trag sufletul. Respiram cu toată gura deschisă. Nu
mai aveam aer.Țineam ochii mai mult închiși. Mă gândeam:
-
Dacă aveam fularul ăla gros făcut de bunica ce bine era. Îl
înfășuram în jurul gâtului și puteam să respir în voie .De ce
nu am ascultat-o pe mama?
Zăpada
depășea un metru înălțime. Am intrat pe strada mea, bulevardul
Tei, înotând din greu prin zăpada afânată și viscolită.
Văzusem într-un film rusesc unii care au rămas înzăpeziți
într-o mașină în plină pustă. După ce s-a terminat benzina și
a început să se facă frig în mașină, cei doi, că erau doi
bărbați, au început să dea din mâini și din picioare, chiar au
ieșit din mașină și fugeau în jurul ei. Ce nostimi erau.
Începusem să zâmbesc. Mai aveam cred trei sute de metrii și
ajngeam acasă. Scumpa mea casă, cu iubita mea mămică, cu bunica
mea dragă, cu frățiorul meu iubit și de ce nu și cu tatăl meu
care era durul familiei. Începusem să alerg prin nămeți. Doamne
ce gogoașă am scris. Cred că alergarea asta era o târâială spre
casă făcută prin salturi, ca la armată.. Nu mai simțeam nimic.
Vă spun sincer mintea o luase razna. Am ajuns acasă. Ura, am
învins! Cine credeți că era în poartă?...Mama, iubita mea mamă,
îmbrăcată cu paltonul ei vechi și cu fularul tras peste urechi.
-
Gicule, puișorul mamei, Gicule, Doamne cum arăți repede în casă!
A început să plângă în hohote.
La
ușa de la intrarea din spate a casei deja apăruse toată familia.
Zăpada de pe lângă casă fusese dată la o parte de către fratele
meu. Se făcuse un șanț de peste un metru și jumătate Când am
intrat, m-a izbit valul de căldură.
-
Ce bine e la casa ta!, Mulțumesc Doamne! Mulțumesc Îngerașule!
Te-am învins Pământule!... și am început să plâng.
-
Scutură-te bine, Doamne ți-a înghețat zăpada pe păr!Ce tot
îndrugi acolo?, l-am auzit pe tata spunând în timp ce îmi scotea
geaca înghețată.
Când
a tras fermuarul, servieta a căzut pe cimentul holului.
-
Ce idee ți-a mai venit să bagi servieta în geacă! spuse bunica
radicând-o.
Eu
nu mai aveam putere nici să vorbesc. Tremura toată carnea pe mine.
Am simțit că îmi vine rău. M-am dus spre primul scaun din
bucătărie. Mi-am pierdut cunoștinnța pentru câteva secunde
trezindu-mă palmele mamei care plângând am auzit-o:
-
Ce-i cu tine Gicule, revino-ți, puiul mamei!
Când
a văzut că mi-am revenit m-a strâns tare la piept.
-
Dragul mamei!
-
Nu mai plânge mamă că am scăpat. Nu credeam că o să mai ajung
acasă. Îngerașul meu m-a scăpat și de data asta!Pâmântul voia
să mă tragă la el, mă tot îndemna să mă culc că-mi va fi cald
și bine, dar nu l-am ascultat și l-am învins!
Am
început să plâng de durere. Mâinile, picioarele, urechile, toate
erau roșii și mă dureau îngrozitor.
-
Doamne, ai început să aiurezi, trezește-te!
-
Sunt treaz mamă, l-am învins!...
