Gustul peregrinării
Într-un sonet,
Schiller avea o minunată cugetare despre călătorul Cristofor
Columb: „Mergi înainte şi dacă lumea pe care o cauţi n-a fost
creată încă, ea va ţâşni anume pentru tine”…
Există o anume plăcere
a peregrinărilor, o dorinţă de a pleca spre locuri noi sau de a
le revedea pe acelea, care ţi-au marcat drumul prin ceva. Gustul
pentru drumeţie este astăzi, parcă, mai mare ca altădată.
Călătorul ţine să culeagă mai multe impresii dar fiecare le vede
în felul său.
În ceea ce mă
priveşte, atunci, când calc cu adevărat pe un anume pământ, când
îi văd cerul şi oamenii, numai atunci simt cu adevărat ceea ce
îl particularizează, numai văzându-l pot să-l descriu, cu
oamenii lui, cu obiceiurile locului, pentru că, bogăţia aceasta
spirituală, echivalează cu o a doua cunoaştere a acelui univers.
Am revenit, astfel, după un anumit timp, la Timişoara, oraş, care
ca şi Cluj-Napoca se află într-o competiţie, aspirând amândouă
la titlul de Capitală Culturală Europeană. Două lucruri mi-au
atras atenţia în Timişoara: lumea străzii şi imaginea ei nouă.
Dacă până acum auzeai vorbindu-se în româneşte dar şi în
germană, acum aş putea spune, că auzi mai multe grupuri ce
folosesc italiana. Am cunoscut şi eu un domn Giovanni, care a venit,
ca şi majoritatea conaţionalilor săi să facă agricultură
modernă, realizând în judeţul Timiş ferme pe suprafeţe mari.
Dar…învăţase să vorbească româneşte, exersa limba română,
comunicând cu turiştii ce veneau la pensiunea prietenei lui,
Adela, aflată pe o stradă, nu chiar la marginea Timişoarei, o
vilă cochetă, cu mult gust pentru detalii, ce creau o atmosferă
romantică, exprimând o anume epocă, concepută într-o manieră
nouă numită „boutique”,mergând pe dorinţele fiecărui
oaspete, prin personalizarea serviciilor. Îşi adusese aici şi
mama, o distinsă doamnă, care ştia, că bucătăria ţine de
artele frumoase, practicile culinare definind o civilizaţie.
„Peregrinările” în bucătăria sa au însemnat amintiri
gastronomice, întipărite prin gust şi savoare, alcătuind
împreună cu peisajul curţii interioare (într-un colţ al ei fiind
creată o scenă de teatru horror) un tablou, ce-mi adeverea vorba
lui Heraclit, că „ zeii sălăşluiesc şi în bucătărie”, dar
nu numai acolo. Aşadar, am descoperit în oraşul de pe Bega, ce
candidează pentru 2020 la titlul de Capitală Culturală Europeană,
zeci de asemenea pensiuni gen „boutique”, apreciate de călătorii
români şi străini, o preocupare în care se investeşte de mult şi
constant. Ca şi în zona adiacentă actualei capitale culturale
europene, Sibiu, care a dezvoltat nu numai pensiuni moderne în
Mărginimea Sibiului, ci şi în maniera boutique.
Peregrinările mele
prin Cluj-Napoca, oraş care merge, deocamdată, pe „mâna”
marilor lanţuri hoteliere de 4 şi 5 stele, (puţine fiind cele gen
boutique, cum e cea din apropierea oraşului, pe drumul dinspre
Turda) s-au continuat în special spre judeţul, care trebuie să
aureoleze capitala sa cu măreţia montană, zone relativ aproape
de capitala Clujului, unice prin pădurile de brazi, pline de ozon,
cu bucătărie tradiţională, ecologică, atât de căutate de
drumeţii de pretutindeni. Aşadar, turismul rural montan, ar trebui
să fie „piesa de rezistenţă”. Şi ca dovadă, aici a început
să se contureze localităţile cu pensiuni rurale. Platourile
montane, încă populate cu păduri de brazi seculari, au fost vizate
de investitorii străini, care apreciază aceste sate montane, unele
unice în Europa. Şi aşa am descoperit o „insulă” elveţiană
la peste 1100 de m, în drumeţia mea, împreună cu un grup de
jurnaliştii spre Munţii Gilăului şi partea nordică a munţilor
Apuseni, spre staţiunea turistică Beliş-Fântânele. Mergeam, de
fapt,spre cascada Răchiţele, cunoscută cu numele de Vălul
Miresei, unde am fost invitaţi să urcăm în câteva mijloace de
transport de teren, fiind vorba de 5 km de drum forestier. Maşina în
care m-am urcat, era a unui elveţian, care asculta un CD cu muzică
de operă, lucru care mi-a atras atenţia. Am aflat apoi, că este
de mai mult de 10 ani în România, că şi-a făcut aici o fermă pe
7 ha de teren şi o casă, fiind de meserie constructor de cabane şi
locuinţe din lemn. Acolo, în comuna Dealul Negru au venit şi alţi
prieteni elveţieni cu familiile şi au întemeiat gospodării.
Elveţianul Petre Schieriez mi-a mărturisit că este fericit să
trăiască într-o asemenea zonă montană, unde îşi va aduce în
final, nepoţii şi fiii, care acum îşi fac la ferma sa vacanţele.
Mi-a vorbit (în româneşte), despre planurile sale de extindere a
fermei, despre o pensiune turistică, muncind 18 ore pe zi cu
plăcere. Poate fi „modelul elveţian” o cale spre dezvoltarea
turismului rural din această zonă? Poate. Oricum edilii se gândesc
să valorifice potenţialul turistic al judeţului, cu
biodiversitatea sa, conservând ariile naturale protejate (din cele
24, doar 6 fiind cu statut de monumente ale naturii), cu defileuri,
ca cea a Văii Răcătăului, cu vegetaţie luxuriantă, zone
rămase sălbatice în Apuseni, ce pot fi vizitate de turişti,
ajungându-se astfel până în ”Împărăţia lui Zamolxe”. Un
loc încărcat de istorie şi binecuvântat de natură. Să-l rugăm
pe Zeul nostru dacic să le îndeplinească dorinţele.
