Tandru trăindu-ți veșnicia...
DOAMNA
CĂTĂLINA SE ÎNTOARSE
în cea de-a treia zi, în zori: ieşind în curte, Niculae o zări
în drum. Părea confuză niţel, stând aşa, cu spatele spre
orizontul unde soarele se pregătea să răsară; îţi crea senzaţia
că îşi aminteşte doar vag de bătătură, de casele vecine ori de
Valea Glodiştei curgând parcă de veacuri sub podul vechi de
piatră. De parcă se rătăcise... Bătrânul îi ieşi în
întâmpinare: „Te-ai
oprit la pod...”,
zâmbi stângaci. Însă Cătălina nu-şi amintea ori poate nu
înţelegea aluzia... Pe vremuri, în tinereţile sale înflăcărate
şi nu mai puţin îndărătnice, înfuriindu-se, Niculae alerga în
stradă şi, ca să nu facă vreo năzbâtie, se ascundea sub pod,
aşteptând să treacă vreo maşină peste
dânsul; era ca o sinucidere simbolică, dar care-l potolea de
fiecare dată. Apoi se întorcea şi o iubea cu patimă şi cu
lacrimi pe Cătălina... Iar în dimineaţa aceea, privind-o, simţi
din nou slăbiciunea aceea tainică pe care o pot cunoaşte doar
bărbaţii, doar că de data asta trupul începu să-i tremure ca un
fag bătrân, când e izbit de secure. Îşi adună puterile şi,
sprijinindu-se în baston, îi ieşi în întâmpinare. O luă de
mână; Cătălina părea la fel de absentă, abia dacă-l
recunoştea. „Eu
sunt Niculae, omul tău”,
rosti el cu glas răguşit, ca de animal învins. „Aceasta
este casa noastră, veche de când lumea, iar acolo curge
Glodiştea... Satului nostru îi zice Mestecăniş, însă tu te-ai
născut mai către nord, sub munte, la Brădăţel...” Dar
se pare că erau prea multe informaţii aşa, dintr-odată, pentru
biata Cătălina; îl urmă docil, ca un copil neştiutor, speriată
şi tăcută, mai oprindu-se însă o dată în drum, în dreptul
porţii, cătând în jos cu privirile spre capătul satului, acolo
unde, în vale, sub dealurile împădurite, se afla cimitirul,
alături de vechea mănăstire cu hramul Adormirii Maicii Domnului.
ERA
ÎNCEPUTUL LUI RĂPCIUNE şi Niculae înţelese că sarcina lui
n-avea să fie uşoară. În fiecare zi, cu răbdare, îi arăta şi
îi explica aceleaşi lucruri; Cătălina parcă era un copil care
învaţă numele şi rostul fiecărui obiect din casă şi din curte.
„Aceasta este masa
pe care mâncăm”,
îi spunea, „aceasta
este pâinea pe care ne-o coacem în cuptor, uite apa pe care o bem
din cea mai adâncă fântână din Mestecăniş, apa cu care ne
spălăm, acolo e soba în care aprindem focul de peste şaizeci de
ani ca să gătim sau să ne încălzim bucatele. Suntem nevoiaşi
dar avuţi în suflet, avem doi copii în viaţă, o fată şi un
băiat, căsătoriţi prin străinătăţi, cu nepoţi, de-acum mari
şi ei... Chiar aşa, Cătălina, doi copii care sunt şi nu sunt în
acelaşi timp, şi pe care îi aşteptăm mereu...”
Şi timid, după zile şi nopţi nenumărate, Cătălina începu să
înţeleagă şi să înveţe, iar spre seară, când bătrânul
cădea uneori frânt de oboseală, ea devenea parcă mai puternică,
Niculae îşi zicea că nevestele întotdeauna au fost mai
rezistente, mamele care veghează lângă patul pruncilor lor, la
căpătâiul morţilor sau aşteptând zile şi ani ca să primească
o veste, iar el adormea şi ea rămânea în picioare lângă pat, cu
scriptura în mână, primită cândva de la stareţa mănăstirii,
moartă de-acum şi ea; poate se roagă, îşi zicea Niculae aproape
în somn, poate se roagă, visând-o apoi şi iubind-o în vis ca în
tinereţile lor îndepărtate, îndurerate, dar atât de magice.
NICULAE
MURI DUPĂ DOUĂ LUNI,
chiar la începutul lui brumar. Cătălina se afla lângă dânsul,
ţinându-l de mână. Afară ploua urât şi rece, aproape se
înnoptase, dar în casă era cald şi mirosea a mere şi a pâine
coaptă, abia scoasă din cuptor. A doua zi sosiră şi copiii cu o
parte din nepoţi din Anglia şi Italia, căci veniră cu avionul,
de-acum ocupându-se ei de pregătirile de înmormântare; vremea se
îndreptase cât de cât, era încă destul de rece, dar senin, iar
la amiază soarele, deşi bolnav parcă, reuşea să îmblânzească
niţel aerul şi pământul. În zilele acelea, în permanenţă,
Cătălina simţea că ceva se scurge din fiinţa ori nefiinţa ei,
aducerile aminte se pierdeau ca să reapară apoi, anii de după
războiul acela nemilos şi greu, ani de dragoste şi de tristeţe în
care, pentru fiecare dintre cei doi copii rămaşi în viaţă,
trebuiră să mai îngroape câte unul... Noroc că rudele şi copiii
îi înţelegeau întrucâtva deruta şi durerea, nepoţii înşişi
deveniseră maturi de-acum, căsătoriţi, cu case, cu maşini,
risipiţi prin Europa asta mare. Înmormântarea avu loc într-o zi
de duminică, merseră cu toţii la biserică, după care părintele
Gavriil ţinu şi slujba de înmormântare; veniră până şi
măicuţele, vii şi moarte, de la mănăstire... Se pare că există
frumuseţe până şi în durere şi tristeţe...
DOMNUL
NICULAE SE ÎNTOARSE
după trei zile, miercuri, înspre seară: ieşind în curte,
Cătălina îl zări în stradă, răvăşit şi confuz, rezemat de
balustrada podului de peste Glodiştea; ziceai că trecurseră
unsprezece camioane peste el... Dinspre râu sufla un vânt rece şi
umed de început de noiembrie, fluturându-i părul alb şi rar.
Ochii-i mari străluceau în penumbra serii şi, apropiindu-se,
Cătălina înţelese că îi curgeau lacrimile. ”Niculae,
Niculae...” rosti
cu glas tremurând, însă el o privea doar, neştiutor şi
neajutorat ca un bătrân de optzeci şi patru de ani ce se afla şi
care se sinucise de atâtea ori în viaţa-i pe cât de chinuită, pe
atât de frumoasă, acelaşi om care, după moartea şi revenirea ei,
o reînvăţase rostul lucrurilor, deprinzând-o cu viaţa, cu lumea,
sfârşind prin a muri şi el de-adevăratelea acum, de data asta
fără să-l calce vreo maşină, pur şi simplu închizându-şi
ochii în seara aceea de toamnă în timp ce mânca mere roşii şi
pâine albă, abia scoasă din cuptor, aşteptându-şi, în taină,
neostenit, copiii... Cătălina îl prinse de mână. „Vino...”,
îi sopti. „Eu
sunt femeia ta, Cătălina... Aceasta este casa noastră, iar acolo
curge Glodiştea din care mi-ai adus peşte aproape în fiecare zi.
Satul nostru se numeşte Mestecăniş, tu aici te-ai născut, dar pe
mine m-ai adus din nord, din satul de sub munţi, din Brădăţel...
Dar asta s-a întâmplat demult, când tu erai falnic şi puternic ca
un fag, iar eu frumoasă ca o regină... Căci aşa-mi spuneai,
Regina...” Vorbea
cam mult şi cam repede, iar bătrânul Niculae, deşi nu pricepea
încă mare lucru, avea vaga senzaţie că de-acum totul avea să fie
cât se poate de bine în casa lor şi-n satul lor, aproape de podul
îndărătniciilor sale, în locul acela sfânt şi minunat cu miros
de mere şi de pâine coaptă în care nu trebuie decât rabzi şi
să-ţi aştepţi cu sufletul cuminte copiii... Pentru că ei, în
cele din urmă, aveau să vină... I se părea că însuşi timpul se
oprise, înmărmurind, de-acum nemaiputându-le dăuna, căci pentru
dânşii, din clipa aceea începuse, practic, veşnicia...
