Peregrinări
Moto:
„Pământul dă naştere tuturor celor ce
Sunt
şi apoi le ia iarăşi înapoi”(
Euripide)
…a
îmbătrânit satul, Pământul, obosit de greutatea poamelor,
aşteaptă mâna harnică a gospodarului să-l uşureze, Dumnezeu
binecuvântând anul acesta din plin… Şi de parcă ar îngenunchea
mulţumind sau jelind, nepăsarea oamenilor cuprinzând totul: câmpul
plânge, roada acestui an putrezind, dulceaţa fructului înghiţind-o
adâncurile… Au şi ele nevoie de mierea
pământului şi laptele matern.
Bătrânii
satului, grei de ani precum pământul, abia de-şi mai târâie
oasele, plesnindu-le încheieturil, se opresc la poartă şi privesc
departe, departe în zare, că poate li s-or întoarce acasă
copiii, plecaţi hăăăt, la apusul lumii. Unii. Alţii – la
răsărit, după agoniseala deşartă; au plecat copiii uitând de
pământul care le-a dat viaţă şi i-a hrănit, uitând de fraţii
de sânge şi de joacă, uitând de iarba verde din bătătură…
Tot
mai însetaţi parcă, uită de mugetul viţelei din ocolul din
stânga casei şi, cu ochii tulburi aleargă bezmetici să prindă
ultimul tren al sorţii dar nu şi al liniştii… Pământul acesta
străbun, sterp de roada tânără a omului plânge prin lacrima
tăcută a bătrânilor - aproape orbi, bătrâni lăsaţi în voia
întâmplării să păzească satul, ozana, întreaga privelişte
suspinând că nu mai aude glasul zglobiu al fecioarelor cântând
trilul veşnic al nunţii. Urlă pământul de durere, apăsarea grea
a tăcerii nimeni auzind-o…
Femeile
tinere, luând locul bărbaţilor, au plecat să are grădinile
altora – graniţele fiind libere – iar bărbaţii nasc şi
alăptează copii…
Cei ale
căror mame nu i-au înţărcat încă, scormonesc prin pământul
din bătătura casei, ca poate or descoperi un ciob din oala de lut -
altădată plină cu hrană, şi-şi tocesc dinţii de lapte,
scrijelind-şi gingiile şi limba…
Iar gustul
pământului ars, îngropat în pământul plin de săruri este
dulce-cleios, ciobul rămânând peste vreme neafectat… Ca nişte
vase de lut arse, poate prea mult în focul pentru care nu fusese
pregătită încă, femeia acestui timp, orbecăie după un mâine
necunoscut, neştiind în care gară a vieţii va coborî, neştiind
dacă acolo o aşteaptă bucuria împlinirii sau deşertăciunea…
…a
îmbătrânit pământul… Frâiele acestui început de secol l-au
preluat vestalele – fiicele universului, bărbaţilor trecuţi de
prima vârstă rămânându-le să nască – peste fire de înţeles
cum, rămânându-le să frământe aluatul şi să-l coacă în
spuză, preluând – din mers – gingăşia, sensibilitatea şi
tandreţea femeii, căreia Dumnezeu i-a dat rostul ei aici, pe
pămţnt, transformând credincioşia câinelui în foame de lup…
…a
îmbătrânit satul. Susţinut de un toiag învechit, mâncat de
carii, bătrânul înţelept, făclia feciorilor de altădată, îşi
pierde gândurile în amintiri duioase sufletului şi, cu mâna
dreaptă streaşină la ochi, caută să mai zărească – măcar o
dată, nemărginita frumuseţe a sufletului şi priveşte lung, lung,
lung… după o himeră, o legendă vie a pământului străbun, pe
care oamenii – unii, au ademenit-o cu vorbe goale, alţii cu
deşertăciunea luxuriantă a castelelor de nisip construite, alţii,
gonind-o însă, pentru că nu-i înţeleseseră rostul… Au
închis-o în zidurile acestui pământ, ca un blestem sau
binecuvântare, au lăsat-o să moară încet, încet, otrăvindu-i
dulceaţa sufletului cu veninul dorului neîmpăcat…
Bătrânul
acesta, vechi şi el de ani, cu osânza trupului topită, cu
pământu-i altădată plin de săruri, ar da totul – ultima
licărire de viaţă, să mai vadă o dată nemărginirea… Odrasla
sufletului său, plecată departe, departe, îi poartă picioarele ce
nu mai vor să-l asculte, de la uşa din tindă la poartă şi iarăşi
la uşa veşnic lăsată deschisă; inima îi pâlpâie când
scârţâie poarta sau cumpăna de la fântână… Să mai sărute o
dată şi să binecuvânteze odrasla departe plecată, să mai simtă
căldura din tinereţe în vigoarea băiatului său, a fiicei sale,
apoi, ca şi copacul, pe dinăuntru mâncat de putreziciune, să se
odihnească la umbra nucului din fundul grădinii, lângă crucea
nevăzută a răstignirii…
Mierla,
cintezoiul, credinciosul piţigoi şi neobosita vrăbiuţă, să-i
aducă liniştea sufletului cu trilul lor, celălalt somn să-l
cuprindă în vraja fără de somn a eternităţii…
Atunci
mâinile i se vor prelungi şi neostoit va culege poame pârguite din
livada cu meri şi peri, cu caise şi piersici, cu gutui al căror
gust, uşor astringent, nu-i va strepezi dinţii, ci-i va curăţa de
piatra dură, adunată de-a lungul anilor… Iar puful îi va gâdila
obrazul, ducând apoi dincolo de această lume vremelnică, parfumul
tainic al nemărginirii… În livada tânără, crengile copacilor
grele de roadă, sărută pământul străbun, lăsându-i pe
trecători să-i culeagă roadele, căci altcineva nu mai trece pe
acolo…
Desprinzându-se
singure de pe creanga, şi ea obosită, câte un măr cade pe faţa
bătrânului şi-l trezeşte din tristeţea visândă a sufletului;
cu greu îşi poate ascunde lacrimile, plânsul părintelui pe care
mâine, nu va avea cine să-l acopere…
A îmbătrânit şi
poarta care scârţâie tot mai des când o leagănă vântul şi
când o şterg de praf crengile teiului, la umbra căruia în
tinereţe, îşi odihnea bucuria vremelnică a sufletului sau îşi
liniştea durerea neîmpărtăşită, ascunzându-şi plânsul - nu
de puţine ori cu sughiţuri, de nevastă şi copii, teiul plin cu
floarea ce-l adormea nemâncat, numai să ajungă din îndestulare la
cei dragi, pe care nu i-a înţeles, de ce au plecat, lăsând
frumuseţile acestui străbun pământ să le fie alţii stăpân, de
ce au ajuns ei înşişi slugi…Şii pământul sfinţit de
Dumnezeu, un pământ vasal…
Complotând cu gândurile
omului, clopotul de pe turla bisericii vechi, anunţă turma –
veche şi rară şi ea, că mâine e duminică… Pustiu şi lipsit
de forfota vlăstarelor tinere, în floare, clopotul bate pentru
privegherea satului de către aceşti bătrâni ce nu-şi mai pot
duce picioarele până la biserică, pentru ascultarea învăţăturii
tainice a cuvântului hristic, murmurând ei înşişi o veche
rugăciune ştiută din copilărie.
Apoi doar clopotul
trage, clopotarului intrându-i în sânge să trezească lumea,
chemând la învăţătură…
Preotul satului, poate
prea grăbit şi el, în vârtejul acesta al morţii, a plecat
neînţelegând rostul acestei mute tăceri a pământului… Ori,
fugărit de himerele timpului acesta, nesăţioase himere, n-a
înţeles rostul credinţei strămoşeşti, lăsându-i pe bătrâni
– şi aşa singuri - văduviţi încă o dată…
Vulcanul de foc al
învăţăturii alese îşi are centrul în adâncuri; de nu este
condus din umbră de o mână de fier, lava se împrăştie,
acoperind pământul cu cenuşa morţii… Se dărâmă biserica,
ridicată cu atâta trudă, biserica lui Dumnezeu – lăsată în
voia sorţii; mai singură ca oricând, priveghează satul şi
Stăpânul Universului o priveghează din umbră să nu se năruie…
Schela, putrezită din urma ploilor, venite la
vreme anul acesta şi de arşiţa necruţătoare a soarelui, s-au
rupt… Şi s-au rupt şi scările pe care, cu atâta trudă urcau
oamenii – nevoindu-se, sperând în mântuirea sufletului… S-a
rupt în două scara ce lega cerul de pământ, urmând să apară
vitregiile pe care o mână de bătrâni neputincioşi nu au cum le
înfrunta… Cărămida roşie, a înălbit pereţii – pe
dinăuntru, au prins muşchi, de umezeală…. Cârmaciul satului,
după şapte ani de păstorire, a lăsat totul de izbelişte, fărâma
de bucurie din sufletul împietrit de singurătate al bătrânilor
alinând-o, doar strigătul cucuvelei şi urletul morţii…
Şi
urletul câinilor ce simt din vreme pericolul…
…se
dărâmă biserica nouă, biserica vie – templul Duhului Sfânt şi,
în cea veche, plouă. Să se fi supărat Dumnezeu şi să
pedepsească satul acum, când amândouă bisericile îşi serbează
hramul??! O fi blestemat românul să tot dea înapoi – bucurii şi
tristeţi – pământul cerând mereu jertfă de vestală?…
A
îmbătrânit satul…. Singuri, oamenii se ghidează după clopotul
bisericii, ce-i trezeşte dimineaţa la rugăciune, ori anunţă
moartea celor tineri, bătrânii împovărându-se sub greutatea
anilor şi, după soarele ce răsare mai târziu însă, obosit şi
el de atâta priveghere… Credinţa oamenilor – uşoară, văduvită
de păstorul care întârzie să apară, să strunească iarăşi
frâiele carului de foc, se năruie şi ea. O dată cu trecerea la
viaţă veşnică a bătrânilor cărora le plângi de milă cum le
urlă singurătatea în pragul casei, adoarme satul ; adorm şi
bătrânii – somnul cel lung şi în visul prelungit al speranţei
şi agoniei morţii, aud cum trag clopotele pentru nunta feciorului
venit acasă să ceară binecuvântarea părinţilor.
…şi
cuprinzându-i somnul de tot, ei înşişi umplu paharele cu vin
nelimpezit încă, să cinstească nuntaşii, căci s-a adunat iarăşi
bucuria la bătrâna casă… Cum vinul de anul acesta curge din
butoaie, să potolească setea truditorilor, ei văd semnul haric din
nou coborât pe pământul strămoşesc, unde „vinul şi
untdelemnul” vor curge iarăşi din belşug…
Adorm
bătrânii din casele vechi, iar bârnele scârţâie mâncate de
carii şi satul, adoarme şi el, obosit de lunga aşteptare şi
priveghere, că poate mâine să li se întoarcă feciorii şi
fiicele acasă, să cânte fanfara la gătitul miresei, să tragă
clopotul de duminică…
