Măreția jumătății
de om
Stau de ceva vreme
parcă prostit de frigul ce-mi pătrunde tot mai adânc în oase, nu
știu de ce mai suport frigul acesta, dar nu am putere să mă duc să
închid geamul lăsat deschis și ffrigullll ăsta… cine m-o fi pus
și pe mine să vin aici, ei, dar unde sunt, de ce mi-e atât de
frig?
Mă uit în jur și
nu recunosc nimic, acum câteva clipe eram pe stradă, alergam să-i
spun să nu plece, voiam să o sărut o dată, încă odată… și
acum, ei, acum cineva mă strigă, recunosc glasul ei, dar vine de…
de undeva departe, privesc năuc peste umăr și văd corpu-mi întins
pe caldarâm. Cine sunt oamenii ăștia ce mă privesc ca pe o
maimuță, de ce ea mă strigă și-mi sărută mâna plină de
sânge, de unde sânge, ce e cu mine, ce este aici? Și mi-e un frig,
un frig de rupe oase, un frig de crapă lemne, da, mi-e un frig...
dar mai ales, de ce dau unui înger prenume de femeie? De undeva se
aude o sirenă, vine o salvare, se scurge dulce viața și eu mă uit
la mine întins pe caldarâm.
Ea mă tot strigă,
dar nu știu ce am, nu-i mai înțeleg cuvintele, zici că vorbește
străineza de baltă și ăștia doi, ce mai vor acu cu mine? Hai că
pe tinerelul acesta cu plete aurii îl mai înțeleg, da'
pe cănitul celălalt, cu priviri încruntate, ba! Și totuși, ce
este cu mine? De ce mă privesc pe mine însumi ca-ntr-o oglindă
distorsionată, de ce atâta prostime în jurul meu acolo jos pe
caldarâm? De ce?
Îmi vin noian de
amintiri și gânduri din trecut și-mi sunt jumătatea din ce cred
eu că sunt; sunt jumătatea a ce-mi doresc să fiu iar acest adevăr
mi-a fost reamintit de un intermezzo într-un loc unde se repeta
călușarul. Fanaticul și totodată fantasticul joc bărbătesc ce
se păstrează ca o legătură sacră între om și pământ. Îmi
străjuie un legământ spunându-mi: Jur
pe acest pământ, să-l lucrez, să-l joc, să-l apăr și să-l
cânt.
Ce poți face mai mult, cum poți transpune mai textual bucuria,
munca și dragostea de neam? Iar asta se petrecea într-o sală
prăfuită a unei vechi foste case de cultură, undeva în Munții
Orăștiei. Nu Cristina, nu sunt descendent direct al lui Adam și-al
Evei, deși sunt mândru de strămoșii mei, nu împrumut de la
nerozi leagănului lumii în falnicii munți ai Daciei.
Cristina, rădăcinile
ăstui popor sunt aidoma limbii „Limba
noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată”.
Problema-i mlădița ce-i dată din rădăcină, o mlădiță
îndelung udată cu ură, cu minciună și vicisitudini. Ei bine, din
ăst lăstar, ce ai vrea să iasă, ai credința unei căi, a unui
ideal?
Pentru asta este
nevoie de un scop, de un țel și atât timp cât nu ne împăcăm cu
trecutul, nu vom avea viitor. Am văzut tăvălită din nou în tina
minciunii istoria neamului meu. Mă doare când cineva dezbină doar
de dragul de a face pe plac mai marilor zilei ce nu știu cine sunt.
Cine sunt? Dar mai
bine, acum mă întreb: cine sunt eu?
Pot oare să spun că
sunt unul dintre acei mulţi oameni, care trăiesc pe Terra? Sigur că
pot, diferenţele sunt la tot pasul și ele dau acea diversitate în
unitate; mai pot spune că aș vrea să fiu dar nu sunt, bobul de
grâu de sub brazdă, ce se visează bucăţica de Carne ce se
Jertfeşte la Sfântul Altar.
Ce cred ?
În definiri ce nu
au contraziceri. În alb, nu în negru... amestecate, putând da
culoare,„culoarea mizeriei”. Cred că, de aş crede cu adevărat,
aş auzi la fel protopărinţilor noştri, glasuri de îngeri, mai
mult, Dumnezeiasca Voce.
Ce simt ?
Dorinţa aprigă de
a repune în viaţa cotidiană, adevăratele valori.
Ce vreau ?
Să pot vorbi
aceeaşi „limbă" cu toată lumea. În cele din urmă, să pot
iubi pe fiecare om al aceste lumi, ca pe mine însumi.
Ce văd?
Circul lumii şi
pâinea tot mai scumpă.
De ce scriu?
Este modul în care
redevin eu însumi. Nu pot trăi în permanenţă ca o bombă de
curând amorsată, scrisul mă readuce dintre nori cu picioarele pe
pământ.
Cam ăsta sunt, asta
simt, astfel vă rog să mă etichetaţi. Nu pot şi nici nu vreau să
învăţ vreodat a urî cu adevărat!
Jur pe acest
pământ, să-l lucrez, să-l joc, să-l apăr și să-l cânt.
Îmi revin ăste cuvinte, mă tulbură, mă rod și totuși mă simt
ușor uitându-mă la mine întins pe caldarâm. Ce bine îmi este
acum când pot jura aievea să lucrez, să apăr, să joc și să
cânt Dumnezeiescul pământ. Iar tu, înger cu nume de Cristina,
sărută-mi mâna și mă lasă, mă cheamă dorul ce mă arde rece…
Bob de grâu sub
mantie de zăpadă. Îți doresc să renaști mereu dincolo de valul
sur ce se așterne pe la tâmple, dincolo de materie, dincolo de
cuvinte, să vezi mereu adevărul din ceea ce te înconjoară și
frumusețea sufletelor. Toți suntem la fel și toți suntem altfel.
Orice gând, orice gest, orice fapta reprezintă marele desen ce este
viața noastră.
Poartă-te așa cum
ai dori să se poarte cu tine, bob de grâu cu chip de om întins pe
caldarâm, iar când vei privi marele desen îți vei privi viața,
vie și veselă plină de culorile iubirii, pictată pe pânza
bunătății, în nuanțele luminii. Iubește atunci când merită
cel mai puțin, pentru că atunci are nevoie cel mai mult de iubire,
oricine.
Lecție vie și de
neuitat sunt zidurile Mănăstirii Căldărușani. Stai departe de
oamenii care îți micșorează ambiția. Oamenii mici întotdeauna
fac asta. Cei cu adevărat mari, fac să te simți că și tu poți
deveni mare.
