Așteptarea
S-a întâmplat cam pe la vârsta
de zece ani... Locuiau într-un sat de munte. Taică-său lucra în
mină, la trasul vagonetelor cu calul. De avut, aveau doi cai, dar în
mină, foloseau doar unul câte o săptămână, după care-1
schimbau, cu celălalt, altfel calul orbea.
Aşa se face, că pe lângă casă,
într-o săptămână aveau un cal, iar în cealaltă săptămână
altul, cu ei rezolvându-şi problemele gospodăreşti ivite între
timp.
Întâmplarea despre care-i vorba,
s-a derulat într-o toamnă târzie, aşteptând ninsoarea ce urma să
cadă peste sat. Acolo, în acel sat de munte, când ninge, muntenii
aşteaptă... Aşteaptă să vadă câte zile va ninge... Cât de
mare va fi stratul de zăpadă... Aşteaptă să vadă, dacă pe acel
strat de zăpadă, se va putea merge cu sania sau cu căruţa...
Aşteaptă să vadă, ce pot duce, lemne sau fân pentru animale...
Aşteaptă...
Cum ninsoarea le cam închide
drumurile, mai sparg câte un lemn pe lângă casă, îngrijesc
animalele şi... iar aşteaptă... Această aşteptare, pe zi ce
trece, devine din ce în ce mai stresantă, mai surescitantă, mai
ales pentru familiile care au locuinţele izolate, la poalele
dealurilor. Pentru ei, aşteptarea aceasta, nu-i o aşteptare
propriu-zisă, ci-i o muncă febrilă, un tumult de pregătiri,
obligatorii în astfel de condiţii. După ce va cădea zăpada,
lupii nu vor întârzia să se arate. Plapuma pufoasă, care le-a
ascuns şi ultimele resurse de hrană, le dă cutezanţă, îi
împinge spre sat, spre curţile oamenilor. Celelalte sălbăticiuni
ale pădurii s-au adăpostit deja de frig şi acum iernează. Numai
lupii nu-şi pot ostoi foamea lor fără leac. Nu va trece, mult şi
vor cobora în sat. La atâtea pregătiri făcute de săteni, şi
lupii îşi fac propriile pregătiri. Dacă dispui de o mai bună
perspectivă, poţi vedea chiar şi ziua, cum se adună în haite, se
organizează şi pregătesc, năvălirea peste sat. La început
timizi, pe măsură ce zilele se scurg, pe înserat, se apropie
câştigând teren, pas cu pas, devenind din ce în ce mai
îndrăzneţi, mai ameninţători, mai sfidători, feroci chiar. Acum
încep să supravegheze ei, satul. Pândesc câte o oaie rătăcită,
vreun câine scăpat din lanţ sau orice animal ce le-ar putea prinde
şi potoli foamea. Dacă nu apare nici un animal şi n-au altă şansă
de-a mânca, se apropie de gospodăriile oamenilor, de sat, atacând
prima dată gospodăriile mai izolate. Dacă zăpada este mare şi
ţine mai multe zile, săptămâni, haitele de lupi flămânde atacă
satul în plină zi, aruncându-se asupra lui, cu o ferocitate ieşită
din comun. în asemenea cazuri sătenii îşi lasă câinii
dezlegaţi, altfel rămâne numai lanţul din ei. în lanţ, câinele
nu are libertate de mişcare şi lupta cu lupii devine inegală,
fiind o pradă uşoară pentru lupii înfometaţi. Atunci când toţi
câinii satului sunt dezlegaţi şi lupta se dă între ei şi lupi,
oamenii nu-i pot proteja, întrucât statura şi urletele
"combatanţilor" sunt identice, singura diferenţă între
ei, sunt ochii lupilor, ochi care noaptea sunt roşii, sticloşi.
Cine-i vede îndreptaţi asupra lui are senzaţia că-i "prins
între faruri", senzaţie ce-ţi îngheaţă sângele în vene,
îngrozindu-te.
Oamenii nu intervin în luptele
dintre câini şi lupi, chiar dacă şi-ar învinge groaza aceasta şi
ar avea posibilitatea de-a lupta cu lupii. Nu intervin de teama de-a
nu-şi omora proprii câini, într-o învălmăşeală unde ambele
echipe poartă acelaşi "echipament".
Lupta aceasta-i în mâna
Destinului, care va hotăra învinşii şi învingătorii. Se cunosc
cazuri când, spre bucuria tuturor, au învins câinii, dar s-a
întâmplat că a rămas întregul sat fără câini şi nu tare
demult s-a petrecut aceasta, cu circa trei ani în urmă. Ca să-ţi
cumperi un câine bun, trebuia să dai trei, patru oi pe el, şi dai,
că într-un sat de munte, câinele nu-i un decor, un tablou căruia
să-i admiri frumuseţea, ci-i cel mai sensibil şi credincios
apărător al familiei şi a bunurilor tale.
A sosit timpul când lupii ne vor
"vizita". Noi suntem primii în "calea lor". La
căderea serii aşteptăm. îi vedem deja dând târcoale pe Măgura
Ducului. Sunt vreo şaisprezece. Ne privim unii pe alţii, parcă
etalându-ne forţele. Este privirea boxerilor, înainte de meci.
Probabil savurăm ultimele clipe
de linişte, înainte de dezlănţuirea ostilităţilor. Priviri
iscoditoare, impresionante şi cât se poate de înspăimântătoare,
feroce chiar şi totodată dominante, pentru a inspira frica faţă
de adversar, în lupta ce se va dezlănţui în următoarele clipe.
Aşa eram în acele momente şi noi. Fiind "aşezaţi" cu
casa sub deal era de înţeles, că aici va fi "prima
încercare". De două săptămâni de când a început să
ningă, tata nu a contenit cu pregătirile. A reparat şi a întărit
staulul, unde ne ţineam ziua şi, uneori chiar noaptea, oile, când
nu era zăpadă. Acum, seară de seară le înghesuiam în şură. Am
scos carul afară şi am băgat oile. Calul era în grajd şi era
bine închis. La uşi aveam broască nu ivăr şi uşile erau făcute
ca la oricare casă, nu ca la grajduri. Au fost cumpărate din târg
de la "tâmplăria de binale", ca şi caii să se "simtă
bine". Mie mi-ar fi plăcut ca uşile să fie şi la noi la fel
ca şi la vecinii noştri, din scânduri simple, dar tata n-a vrut
nici să audă aşa ceva.
În zilele obişnuite aş putea
zice că "serviciul" închiderii animalelor era al meu,
acum închidea numai tata. El verifica uşile, geamurile şi apoi
făcea un înconjur împrejurul gospodăriei noastre, controlând
totul şi eventual observând ce mai trebuia făcut. Se prevedea o
noapte geroasă... A dat drumul câinelui din lanţ şi i-a lăsat
hrana uscată în târnaţ. Iarna câinelui nu-i trebuia apă. Mânca
zăpadă. S-a înserat... Am aprins lampa şi am cinat. După cina
servită în linişte, într-o atmosferă copleşitor de grea, de
aşteptare şi de neprevăzut, ne-am dus Ia culcare. Din timp tata
îşi pusese toporul lângă uşă, iar la ieşire avea pregătit un
drug de fier. Toate aceste pregătiri mă îngrozeau şi, cu o
dorinţă incomensurabilă, aşteptam ca totul să se termine o dată,
să treacă această încercare peste noi, cu bine, să ne liniştim
şi noi. Uneori, vecinii şi alţi oameni din sat se ajutau unii pe
alţii, dormind împreună şi întâmpinând haita cu forţe
sporite, protejându-se reciproc, reuşind să spulbere lupii. Câţiva
flăcăi s-au anunţat să vină să-1 ajute pe tata, dar dumnealui
nu a vrut motivând că pregătirile făcute sunt bune şi lupii nu
vor putea să ne facă nici o stricăciune. în plus, haita era ruptă
în două şi în acest caz ar putea ataca din mai multe părţi,
fiind vulnerabile mai multe gospodării din sat. Tata considera că
nu avea nici un drept ca alţii să-i apere avutul, în timp ce lupii
le-ar putea dijmui propriile avuţii. ; Astfel am rămas singuri în
faţa haitei. Tata s-a pus în pat îmbrăcat. Era de veghe... După
preparativele făcute de tata nu puteam avea surprize. Geamurile
aveau obloane şi la casă şi la grajd, v-am spus doar că erau
cumpărate de la "binale", făcute de meseriaşi, nu de
nişte gospodari oarecare. Cu toate acestea, asupra casei s-a lăsat
o tăcere grea, de parcă ar fi coborât un nor în sufletul nostru.
Am aţipit... După un timp îl aud pe tata că se ridică din pat...
De afară se auzeau nişte nechezaturi şi fornăitori ale calului şi
alte zgomote ciudate, provenite de la neliniştea tuturor animalelor,
în preajma pericolului. Simţeau primejdia ce se apropia. Pe oblonul
uşii se auzeau zgârieturi şi un schelălăit uşor. Tata a pus
mâna pe topor, a deschis brusc uşa, câinele i-a trecut printre
picioare, intrând în casă, iar unul din cei doi lupi care-1
urmarea se prăbuşea pe scări, înjumătăţit de toporul tatei. Al
doilea abia a fost atins şi câinele din casă a sărit pe el să-1
sfâşie... în capul scării vreo trei lupi dezmembrau leşul ucis
de tata. Mirosul sângelui cald îi înnebunea. Acum se luptau între
ei cu înverşunare, pentru a dobândi o halcă mai mare din
confratele lor ucis. Priveam la ei înmărmurit. N-au trecut nici
cinci minute şi din lupul mort rămăsese doar halca. în curte, un
lup mai bătrân s-a ridicat în două labe pe uşa de la grajdul
cailor şi apăsa pe mâner, ca un om. M-am cutremurat la gândul ce
s-ar fi întâmplat dacă uşa n-ar fi fost închisă cu cheia. Mai
mult ca sigur că lupul ar fi intrat la cal. Se părea că ospăţul
nu a fost destul de bogat... Lupilor le mai era foame...
- Într-adevăr, zice tata, nu
s-au săturat numai cei tineri, lupii cei bătrâni nu mănâncă
orice, le trebuie încă ceva !
Haita condusă de lupul cel bătrân
dădea târcoale şurii şi grajdului. Inspectau totul, pentru a mai
găsi ceva de mâncare. După un timp văzând că nu mai pot mânca
nimic, oarecum plictisiţi de insucces s-au retras, încet, foarte
încet, încât aveai impresia că ne pândesc orice greşeală. Tata
a lăsat câinele afară, a aruncat apă fierbinte peste urmele
lăsate de lupi în timpul luptei şi apoi ne-am culcat liniştiţi...
în aceeaşi noapte lupii nu atacă de două ori, în acelaşi loc...
