Muntele
Aştepta
cu nerăbdare clipa când va revedea locurile natale... dealurile,
muntele, pădurea. De ani buni, peste douăzeci, dacă socotise bine,
tânjea să le revadă. Frenezia, încercările vieţii prin ţări
străine, îl ţinuseră departe, nici vorbă de o scurtă vizită,
darămite de un concediu prin acest ţinut mirific. Cu cât distanţa
se micşora, cu cât desluşea mai clar, la orizont, coamele molcome,
iar mai apoi stânca abruptă a munţilor, când înfăşurată în
ceaţă, când strălucind în lumina soarelui... Inima îi bătea cu
putere, un frison îi cuprindea întreaga făptură. Lacrimi de
bucurie îi inundau faţa. Se şterse cu dosul palmei şi un zâmbet
ciudat îi strălumină chipul. Curând înaintă înspre serpentine.
Păduri uriaşe de brazi, de un verde întunecat luară locul
colinelor îmbrăcate în verde serafic, crud, luminos. Reduse viteza
cât putu şi privi extaziat minunea ce i se desfăşura în faţa
ochilor. Deşi mai era mult până la amiază, soarele trecuse ca o
părere de senin peste căldarea uriaşă a munţilor, surâzând
pentru câteva clipe florilor înfrigurate şi dormitânde. Un aer
alburiu ca o ceaţă se ridica văzând cu ochii pe deasupra
brazilor, urcând tot mai sus și topindu-se după crestele munţilor.
Leneşă, o pânză de nori se destrăma încetul cu încetul şi un
soare strălucitor începu să-şi împrăştie domnia în puzderie
de raze din înaltul cerului peste feeria de basm a munţilor.
Trebuia să oprească, să simtă pământul sub picioare, să se
tăvălească pe iarba udă şi răcoroasă....Coti pe o cărare ce
se deschidea într-un luminiş și opri maşina într-un refugiu.
Dintr-un salt ieşi afară alergând printre brazi, rostologlindu-se
pe alunecuşul ierbii stropite de rouă. Avea impresia că brazii îl
priveau sobru şi nepăsători de parcă voiau să-i spună: Am mai
văzut nebuni ca tine, noi suntem înrădăcinaţi aici de secole.
Tu?... vei pleca... așa cum ai mai făcut-o... Cuprins de fericire
scoase un chiuit, dar i-l trimiseră înapoi, nu-i păcălea, doreau
să rămână solitari şi tăcuţi. Urcă făcând pași mari pe
prima creastă ce-i ieși în cale şi privi panorama uşor
înceţoşată, ca de vis, de-un verde-albastru, ce se întindea până
în depărtări. O stare de exaltare străină firii sale îi dădu
senzaţia că dialoghează cu natura. “Nu m-ai cucerit, râse
aceasta amuzată, pentru curajul tău te-am răsplătit arătându-ţi
ceva ce oamenii câmpiilor n-au mai văzut... Tu ai văzut cândva
dar ai uitat prea repede. Acum pleacă! îi porunci, doar eu rămân
veşnic aici”. Îmbătat de aerul tare, alergă luându-se la
întrecere cu una din apele despletite şi reci ale stăpânului
munte. Când el o aştepta, când ea se poticnea în vreun ciot
bolborosind parcă nerăbdătoare: “Ce faci, nu mă ajungi?”
Obosit, transpirat, roşu ca un măr ionatan, se întoarse la
refugiu. O stare de beatitudine, vecină cu nebunia, îi invadă
fiinţa. Nu-şi aminti să i se mai fi
întâmplat aşa ceva. Nu-i mai păsa de nimic, plutea într-o mare
eterică, euforică, inhalând doar bună dispoziţie. Se urcă în
maşină, deschise larg geamurile, trase cu nesaț aer în piept, își
sprijini capul de tetieră şi minute bune rămase într-o stare de
prostație... Privi cerul. Părea o bucată
din interiorul unei sfere imense. Pe albastrul senin se plimbau abia
sesizabil nori albicioşi ce luau forme bizare. Se amuză privindu-i.
Un fluture enorm, cu aripi albe, pufoase, încremenise pe boltă.
Alături, un moş cu părul rebel şi barbă lungă, lungă ce se
răsfira în spaţiul infinit aproape de mânuţele dolofane ale unui
copil ce râdea pe cer. Urmări conturul trupului dodoluţ, chiar şi
picioruşele din nori adunaţi, împinşi de gura de lup a pâclei
cenuşii ce se strângea în stânga văii. Acolo, lucrurile păreau
să ia altă întorsătură. De dincolo de munte un vânt răutăcios
împingea încet dar sigur negurile cerului, le strângea în nori
vineţii şi-i pornea la luptă către seninul din dreapta...
Imagini vechi, ca
într-un montaj cinematografic, îi readuseră în memorie copilăria.
Trebuia să-şi revină şi să pornească la drum. Răsărită în
minte, de-acum îl tot ademenea poienița din fața casei părinteşti,
înconjurată de brazii falnici. Peste un timp, demară cu viteză
redusă. În dreapta avea stânca pieptişă, în stânga hăul
prăpastiei, mai încolo valea copilăriei, resemnată şi
răbdătoare. Încă îl aştepta...
