Şi amintirile
provoacă frisoane
Ajunsesem spre
seară. Nu păşisem dincolo de graniţă niciodată. Viena, ce nume
dulce. Episoadele din ciclul Drumuri
europene
al lui Aristide Buhoiu îmi incendiaseră de mult imaginaţia. Trenul
intra greu în gară, era arhiplin. Pe peron câteva persoane
întârziate. Agăţată de geamul de pe culoar căutam chipul pe
care nu îl mai văzusem de doi ani şi jumătate. Repede, oarecum
speriat, ştia că ne aflăm în vagonul de dormit, M. alerga spre
trenul ce nu zăbovea decât câteva scurte minute. Avusese
întârziere şi riscam să pierdem celălalt tren cu care trebuia să
ajungem în paradisul occidental german. Reîntregirea familiei mi se
întâmpla acum, aici, aşa: Hai! Hai! iute-iute la linia 3! Am
gâfâit cele două valize până la peronul
cu pricina. Starea de Hai!
iute!
intra triumfător-definitiv în mine. Am sărit în holul vagonului
5, după care, imediat, Viena dispărea fără urmă cum şi venise.
Primul vis, din multele, rămânea mai departe fără contur. Până
la coborâre ne-am străduit să reluăm firul rupt la plecarea lui.
Biletul dus-întors îl folosise numai pe jumătate.
Graniţa germană
am trecut-o fără să bag de seamă. Nu ne-a oprit nimeni. Într-o
parcare din apropierea gării din Nürnberg ne aştepta un Opel
Kadett alb care, - vechi ca primăria şi a cărui rugină şi
experienţă pe şosele valorase 100 de mărci, tot atât cât ar fi
costat şi predarea la Auto-Schrott,
cum am zice noi: reciclarea fierului vechi - avea să ne ducă la
Durchgangslager,
lagărul de tranzit unde se înregistrau repatriaţii, sau
reîntregiţii ca noi. Ploua furtunos. Ştergătoarele nu apucau să
înlăture şuvoaiele de apă ce curgeau cotropitoare ca gândurile
mele. Sentimentele se dădeau peste cap dându-mi ghionţi în burtă.
Vedeam numai apă şi întuneric. Un fel de frică necunoscută se
ivea din potopul de afară şi se aşeza neobrăzată lângă mine,
pe banchetă. Încă nu ştiam că mă va însoţi o bună bucată de
vreme în noua mea viaţă. Nu i-am dat bineţe şi nu ne-am
împrietenit niciodată. Oraşul dormea la trei noaptea un somn de
toamnă, şi se lăbărţa pustiu până la lagăr. La intrarea în
incintă am fost riguros legitimaţi ca nişte răufăcători ce
eram. Lui i s-a eliberat un bilet de vizitator, iar eu părăsisem o
ţară şi nu eram încă a nimănui. Copilul era agăţat în
paşaportul meu. De cineva trebuia să ne rugăm, şi cineva trebuia
să ne accepte. Mi-era frig. Deţineam paşaportul albastru al
dezmoşteniţilor. Era ciudat cum acea sintagmă "cetăţean al
lumii" nu mă ajuta să simt pământ sub tălpi. Deocamdată
eram cetăţean român cu domiciliul în străinătate... care
străinătate, care domiciliu...
Până una-alta,
mi se repartizaseră două paturi, pentru mine şi copil, într-o
încăpere cu trei perechi de paturi suprapuse, unde doi bărbaţi de
neamuri diferite, palizi în lumina vânătă de neon, aşteptau
insomniaci dimineaţa. Am pus valiza jos şi m-am întrebat: ce fac?
ce caut eu aici? cum să mă dezbrac să îmi pun pijamaua? Eram
tocită de oboseală. Oboseala ultimelor două luni înainte de
plecare, cu dosarele, cu actele, cu apartamentul, cu împrăştierea
unei gospodării întregi. Oboseala drumului. Oboseala noutăţilor.
Oboseala nesiguranţei. Limba îmi era blocată între dinţi şi
părul fugea dezordonat. Am ieşit pe holul gălbejit să omorâm
următoarele două-trei ore pe vreun scaun incomod şi rece. Numai eu
aveam pat. El era deja cetăţean german...
În următoarea
clipă ne-am dat seama că trebuie să părăsească lagărul,
deoarece permisul de vizitator expirase de la miezul nopţii, şi a
doua zi ar fi avut necazuri cu paznicii. Am ieşit în curte. Nu îmi
imaginam cum aş putea rămâne singură cu copilul în locul acela
foarte neprietenos şi străin. Brusc am priceput că nici pe stradă
nu pot merge pentru că nu exist şi nu locuiesc. Carneţelul meu
albastru însemna numai că ieşisem din România, nimic mai mult. În
spate vid, în faţă vid. Am început să tremur. M. mă privea
circumspect: ţi-e frig? Mi-era frig de frică. Am hotărât că va
ieşi pe poartă pentru ca paznicul să îl radieze dintre
vizitatori, şi va căuta undeva în spatele clădirilor, pentru că
erau mai multe, un loc mai ferit unde va încerca să sară gardul
lagărului ce îl delimita nemilos de oraşul cu oameni cu drepturi
de cetăţeni. Ploua cu îndemânare, eficient. Am urmărit câteva
clipe silueta ce alerga spre poartă fără să întoarcă capul,
după care m-am prăbuşit dezorientată pe un scaun tare, de fier
vopsit în alb. O durere psihică m-a inundat. Dacă nu se mai
întoarce?
Aşa îmi spusese
de fiecare dată, când mă convoca pentru dosarul de plecare,
S(Smaranda)., colonelul de la securitate cu nume de fată, că M. are
pe cineva, că nici un bărbat nu poate sta atâta amar de vreme
singur, că îmi fac iluzii deşarte referitor la continuarea
căsniciei noastre. Mai bine aş renunţa la plecarea definitivă. Mă
va părăsi când îmi va fi lumea mai dragă... hmm...ce vorbă?!
când îmi va fi lumea mai grea, nu?... Ce manipulare se insinua
necontrolat către gând? De ce mă îndoiam tocmai acum? Se prăbuşea
sistemul de protecţie? De la Viena până aici nu văzusem decât
milă în ochii lui, şi primele vorbe fuseseră: vai cât ai
îmbătrânit! cu toate că îmi dădusem osteneala să arăt mai
bine decât îmi mergea de fapt. Să fie apăsarea nopţii şi
insistenţa ploii? Să fi fost senzaţia corozivă că de aici, din
acest moment nu mai am poziţie de retragere? În locul patriei
române se căscase o gaură neagră care, fără greş, îmi
înghiţea hulpav trecutul, dar şi viitorul? Eram pe o punte,
trebuia să sar deocamdată în întuneric. Mi-am aprins o ţigară
DS. Penultimul pachet dintr-un cartuş făcut rost, pe lanţul
slăbiciunilor, de la cantina partidului. Mâna nu îmi tremura cu
toate că citisem şi văzusem în filme, de atâtea ori, emoţia sau
tulburarea dând iama în încheieturi. Înăuntru se petrecea
măcelul. Şubreda încredere în mine însămi se dezmembra sub
ochii mei neputincioşi. Ţipam în mine, la mine: cine m-a pus să
plec de acasă? România este încă plină de locuitori. Timpul
bătea nesfârşit de încet în cutia ceasului de pe hol. Copilul
dormea fericit în patul de sus. Mi-am lipit palmele de geam şi am
rămas aşa până ce am văzut o umbră încovoiată, grăbind spre
uşa zgârcit luminată a clădirii unde înţepenisem în vâltoarea
spaimelor existenţiale.
Era ud leoarcă,
cu încălţările pline de noroi şi câteva fire de păr alb în
jurul frunţii. Şi-a lepădat haina din care picura apă rece pe
cimentul holului. L-am chemat înăuntru, erau trei paturi libere, şi
l-am îndemnat să se întindă pe unul din ele. Disciplina din el
s-a revoltat cât o fulgerare de intenţie. În mod legal el nu avea
pat. Am rămas aşa îmbrăcaţi peste păturile aspre de cazarmă,
fără să vorbim. Vecinii noştri de cameră au rostit câteva
cuvinte într-o limbă străină, dar nu păreau a fi ostile. Lumina
dimineţii se arăta foarte leneşă prin geamul dezgolit. Se
strecura anevoie printre perdelele de apă ce nu mai conteneau să
curgă din cer.
În sfârşit, pe
la şapte şi jumătate cineva a strigat
pe culoar Frühstück
la parter........... Nu puteam înghiţi, făceam crispat cunoştinţă
cu mila care îţi oferă cu zâmbet stas serviciile. Mi se părea
curios să observ că şi acolo se bea ceai. Şi nemţii sunt ca noi?
Numai pâinea cu unt şi caşcaval mi-a stârnit amintirea unui Moş
Crăciun care adusese în dar două borcane aurii de muştar. Copilul
meu fusese foarte bucuros şi mă întrebase strălucind de mirare:
De unde o fi ştiut Moş Crăciun că mie îmi place muştarul?
Mi s-a îngustat
inima şi un arc de frison s-a încordat în coşul pieptului, aici
totul era gratis şi aveam să primesc şi 600 de mărci, cadou de
bun venit.
M. a mai sărit
gardul încă trei nopţi, până am parcurs cozile imense înghesuite
la diverşii funcţionari cantonaţi în lagăr. Nemţii din Germania
Democrată năvăliseră prin Ungaria, veseli şi gălăgioşi
crezând, ca mulţi alţii de altfel, că în occident este deajuns
să ajungi şi belşugul se va prăvăli peste tine.
