Visul
Anei
Ana
a avut un vis. Se făcea că merge pe un câmp, pe unde nu mai
trecuse nimeni de mult timp. Nu se vedea nimic în jurul ei, doar
pământul drept, cu iarba crescută, uscată de soare și orizontul,
ca un cerc. Pășea printre firele aspre, desculță și tresărea la
fiecare înțepătură ori piatră încinsă. Se temea să nu calce
pe vreo furnică. Fără să le vadă, spera ca măcar ele să fie,
în toată pustietatea. Obosește și se așează. Nu mai avea
puterea să mai meargă, fără să creadă că va da de civilizație
ori de un loc ferit de arșiță. Părea că nu se mai sfârșește.
Se întinde și se ghemuiește, fără să-i pese că lacrimile nu se
mai pot opri, ori că plânge cu voce tare. Aici n-o auzea nimeni și
se putea elibera. Simțea cum ies toate din ea, ca dintr-un izvor, că
se va sfârși și că tot vor continua să iasă. Ana ținea ochii
închiși și nu vedea că durerea se prefăcea în bucurie și
viață. Câmpia începuse să înverzească, florile să răsară și
să nu își mai ascundă mugurii, păsările din înaltul cerului
coborau și se odihneau pe marginea râului, născut din lacrimile
ei. Veneau însetate, se adăpau și-o binecuvântau cu zborul lor.
Iepurii și căprioarele se apropiau. Până și celelalte animale
carnivore stăteau laolaltă cu cele ierbivore, fără să le facă
rău. Se hrăneau cu dragostea ei. Ana, la un moment dat, simte o
smucitură în burtă. Se sperie și se oprește din plâns. Se
ascultă în murmurul suspinelor. Își aude inima bătând puternic,
încercând să ascundă ceva. Dar Ana se făcu și mai atentă. O
altă inimă era aproape și se chinuia să bată în același ritm
cu ea. Peste chipul ei, ce devenea când tânăr, când bătrân,
trecu o umbră. Neștiind dacă-i vreun nor ce s-a așezat în calea
soarelui, ori vreun trecător, deschide ochii și vede în față un
copac. Se uită în jur și se minunează de tot ce apăruse. Era ca
în rai. Exact așa cum își imagina ea, când citea din Biblie
despre facere. Poate murise, poate înviase. După ce se liniștește,
cercetează copacul. Se miră de forma lui ciudată. Fusese tăiat
aproape de rădăcină și din el crescuse un lăstar care se îngroșă
și-i dădu cale spiritului copacului să se înalțe. Mai întâi
orizontal, apoi vertical, spre cer. Noua sa tulpină avea formă de
L. Se uită la păsările ce începuseră să se agite în coroana
lui și să ciripească bătând din aripi, apoi aude un glas și își
coboară privirea. Pe trunchiul înclinat al copacului, ședea un
bătrân sprijinit de un toiag. El îi zâmbește și îi spune să
nu se teamă, că acolo unde-i speranța, nu este moarte, chiar dacă
ești frânt aproape de rădăcini. Tu să fii puternic înfipt în
pământ și chiar de te-ai desprinde, să-ți lași fructul să-ți
poarte sămânța și să te facă viu.
