-
Cine ești tu? m-a
întrebat.
L-am
privit lung... Știa cum mă cheamă, de unde vin. Vroia mai mult
decât scria în pașaportul meu și nu dorea un CV rece, banal,
încărcat cu date despre diplomele pe care le aveam sau nu le aveam.
Cum
puteam să-i spun? Cuvintele în limba lui nu-mi ocupau nici jumătate
din filele unui caiet de școlar în clasa întâi.
Mi-am
amintit de cutia de carton, îngălbenită și roasă pe la colţuri
în care cândva fuseseră niște pantofi. Nu-mi mai aduceam aminte
culoarea pantofilor, nici modelul, nici măcar timpul în care îi
cumpărasem, dacă au fost sau nu ai mei, trecuseră atâtea
anotimpuri, au fost atâtea începuturi şi sfârşituri, zboruri în
înaltul cerului său căderi în prăpastii adânci, dar știam că
pusesem în ea frânturi ale trecerii mele prin acest spațiu și
timp.
Am
scotocit prin geamantanul în care îmi îngrămădisem la grabă,
câteva haine ponosite și decolorate de vreme. De-a lungul anilor
schimbasem mai multe adrese și constatam acum, căutând prin el, că
de fiecare dată bagajul meu se micșorase. Lăsasem în urmă
lucruri născute din multă transpirație și îmi făcusem destule
bătături în palmă.
Cutia
era acolo, legată cu sfoară groasă înnegrită de mult prea mulții
ani trecuți peste ea și o bucurie nemăsurată că nu o pierdusem,
mi-a cuprins ființa. Am surprins ochii ce mă urmăreau mirați:
-
Comoara mea! am
șoptit cu emoție în glas.
Sfoara
groasă a slăbit strânsoarea fericită că se poate relaxa iar din
cutia îngălbenită și roasă pe la colțuri s-au revărsat,
asemeni unei ape învolburate ținută prea mult închisă într-o
matcă ce nu era a ei, o mulțime de fotografii alb - negru,
colorate, mari și mici. Le-am atins cu grija
celui care le știe valoarea și am simțit vârtejul amintirilor
îmbrăţişându-mă, trăgându-mă în el.
I-am
apucat mâna și l-am luat cu mine, acolo în fața porții de lemn
cu numărul 416, scris mare cu vopsea albă pe tabla verde. Am atins
poarta, iar ea s-a deschis scârțâind și de undeva, din fundul
curții, a ajuns până la mine, vocea mamei:
-
Vezi că iară´ scârțâie
poarta aia. Unge-o cu puțin ulei.
Dincolo
de poarta care scârțâia
se întindea curtea. O curte mare în care florile erau regine.
Două
pietre mari de râu, niciunde nu am mai văzut altele la fel, tăiate
mai întâi din munte și prăvălite în râu unde au fost uitate
până când bunicul său poate tatăl bunicului le adusese acasă,
stăteau încă, acolo, lângă fântâna cu cumpănă, să fie de
folos femeilor.
Am
coborât cumpăna în adâncul întunecat al fântânii scoțând la
lumină apa aceea cu gust dumnezeiesc.
Ulcica
de tablă emailată, roșie cu buline mici, albe, stătea agățată
în cuiul ei. I-am dat să bea:
-
Cine bea apă din fântâna asta va revii aici iar și iar, am
repetat cuvintele auzite de la tata atunci când întindea ulcica cu
apă vreunui drumeț străin de locuri.
M-am
aplecat peste marginea de lemn care purta semnele mângâierilor
razelor de soare, ale ploilor și vânturilor și am văzut plasa de
ață verde. Lelea Anuță, sigur, își tăiase cocoșul acela care
îmi sărea în cap de câte ori încercam să intru în curtea ei și
pusese carnea la păstrare în” frigiderul” străzii. Era acolo
și sacoșa de plastic a Mariei Lupului, i-o fi trecut supărarea pe
”nu
știu cine”, care voit sau nevoit încurcase pachetele și îi
consumase bunătățile.
Dincolo
de pietrele de râu, până la marginea gardului dinspre stradă, se
întindeau lăcrimioarele. Le trecuseră florile, era început de
toamnă, dar am simțit mirosul lor pătrunzându-mi în suflet.
În
cealaltă parte, spre vecina, femeia aceea mică şi grasă care
ieșea în fiecare seară pe banca din fața porții și spunea
povești despre o lume fascinantă, atât de fascinantă încât o
întrebam pe mama de ce nu m-a născut în timpul ăla, erau Daliile.
Înalte cât gardul, de toate culorile și formele, erau admirate de
toți cei care treceau pe acolo și nu era femeie care să nu își
dorească o ceapă. Făceau la fel ca mama în fiecare toamnă,
scoteau cu grijă cepele, le înveleau în ziare, scriau culoarea
florii într-un colț, cu creion chimic, să nu dispară în lunga
iarnă când erau adăpostite în pivnițele întunecate,
dar
florile lor nu creșteau la fel de falnice și mândre ca ale
noastre.
Daliile
mamei ascundeau și curtea din spate, curtea găinilor, că doar
”nu
e musai să știe toți ce se învârte prin ograda noastră”. Apoi
găinile nu puteau fi lăsate, așa peste tot, florile mamei și
iarba tatei trebuiau să arate asemenea celor din cărţile cu
povești.
De
la poartă
până la
intrarea în casă pe trotuarul de pământ bătătorit se mai vedeau
semnele ultimului șotron jucat cu Rozica, verișoara mai mică cu un
an și jumătate de care mă despărțea doar două case. În dreapta
lui se înălțau spre soarele albastru pe care nori mici, pufoși și
albi întinseseră o horă, două mândre brăduici ce țineau umbră
camerei din față a casei.
Am
urcat cele trei trepte de scândură cu grijă și emoții.
În
fața mea se întindea târnațul, tovarășul jocurilor mele,
martorul gândurilor și visurilor născute pe când aveam sufletul
pur și credeam în curățenia tuturor sufletelor. Acolo, în
târnațul acela din scândură mâncată de carii, cu mușcate roșii
ca sângele, m-am îndrăgostit prima oară de o stea, înainte să
fi citit Luceafărul lui Eminescu. Acolo mi-am jurat că voi învăța
pentru mine și pentru tata, să ajung” om mare” ca la masa mea
să fie în fiecare zi pâine albă cu salam, așa cum văzusem în
casa de la oraș a surorii mamei mele. Acolo în târnațul acela am
jelit primul prieten adevărat, un biet cățeluș ce-l găsisem
flămând și murdar în pragul casei noastre.
Am
intrat în casă ştergându-mi picioarele de rogojina din pănuși
uscate de porumb făcută de Anișoara, Anișoara aia din colţul
străzii care era foc de inteligentă, citea câte trei patru cărți
pe săptămână, dar după ce termina
de citit își îneca bucuria sau supărarea în prea mult alcool și
devenea Anișoara bețiva.
Prima
încăpere, bucătărie și cameră, dar și dormitor în ceas de
noapte, mă aștepta neschimbată, cu soba pe care se odihnea fierul
de fontă și oala
cu apă, cu tapetele din cârpe țesute în serile de iarnă, cu
păretarul
”Răpirea
din Serai” pe care mama dăduse jumătate din leafa tatei, cu
radioul
mare
”Enescu”
la care ascultam cu fascinație seară de seară
”Bună
seara cooopiii” iar mai apoi, în fiecare zi de luni, teatrul
radiofonic. Era acel radio mare,
”Enescu”,
de la care aflasem că există o Europă Liberă, un secret
împărtășit de tata, apărat cu străşnicie de mama, care
acoperea geamul ușii cu pături, astfel că nici o privire curioasă
să nu ne surprindă cu urechea lipită de difuzorul lui.
Pe
ușa ce dădea în camera din față cu mobilă albastră ca cerul
senin, pe recamierul căreia trona, ca o adevărată împărăteasă
ce era, singura păpușă pe care mi-am dorit-o vreodată și pe care
nu am avut-o, se lăfăia fălos fileul de ață făcut, cu multă
dragoste într-o vară lungă și fierbinte, de mama.
M-am
așezat la masă și rând pe rând și-au ocupat locurile bine
cunoscute, bunica care tocmai sosise de pe drumuri, fratele meu care
uitase să își spele mâinile și dragul meu, tata. Acel tata, ce
îmi citea gândurile înainte să le rostesc, ce alerga la școală
după călimara de cerneală uitată în bancă scăpându-mă de
păruiala mamei, care citea pe nerăsuflate
”Magazin
Istoric” pentru care uneori renunța la pachetul de țigări, tata,
dragul meu tată, care ne trezea în fiecare dimineață de Crăciun
cu
”Ziurel
de ziuă”, care colinda satele din vârf de munte pentru o poezie
sau un descântec de nuntă.
După
ce ne-am rânduit cu toții, a sosit mama. A așezat cu grijă
lăboșul
în care tocănița de pui crescut în curtea ascunsă de dalii
revărsa spre noi un miros îmbătător. Mămăliga aurie și laptele
rece cu smântâna de două degete și-au făcut loc pe masa
acoperită de fața albă, imaculată, neputând lipsi de la ospăț.
Împreună
cu noi era iubirea, mândria și mulţumirea că suntem cu toții
acolo, unu lângă altul și ne putem bucura și de târnațul cu
lemnul mâncat de carii, și de daliile
mamei, și de iarba tatii, și de apa
din fântâna cu cumpănă, și de poarta cu numărul 416, chiar și
de vecinele noaste, Lelea Anuță, Maria Lupului, Anișoara sau
vecina cea mică și grasă ce ne aduna cu poveștile ei în fiecare
seară pe banca de la poarta casei.
Degetul
meu era pe fotografia alb-negru nu mai mare decât palma mea. O
lacrimă de dor și drag a luat-o la vale pe obrazul îmbujorat:
-
Asta am fost, sunt și voi fi mereu, chiar dacă în geamantanul meu
vă rămânea doar această cutie de carton, îngălbenită și roasă
pe la colţuri și legată cu ață groasă înnegrită de vremuri.
