Ioana
- Nu mai plânge
fetița maichii, gata, trecură deja patru luni de când s-o prăpădit
săracu' Ghiță. Ce vrei?, așa ia fost scris!, îi zise bătrâna
aproape răstit. Nu ți-l mai poate aduce nimeni îndărăt. Hai,
pune-ți o rochie mai acătării pe tine, spală ochii roșii de
plâns și seara mai ieși pe banca de la stradă să te mai vază
vecinele cum arăți. Mereu mă iscodesc: „Bre, tanti Mărie, da'
nepoata Ioana ce face, îi bine ori îi bolnavă?”
- Lasă-mă buna,
nu pot să văd pe nimeni, nu-mi trebuie nimic, el era singurul
nostru sprijin. Acum am rămas din nou în voia Domnului, răspunse
văduva printre suspine. Să vedem ce-om face din primăvară când o
începe munca la câmp. Află că l-am iubit mult și nu știu cum am
să pot rezista fără el, la fel să știe și vecinele astea care
n-au altă treabă decât să spargă semințe toată ziulica și să
gândească la cum mai arăt eu.
Ioana cu
soră-sa a mică, Gina, împreună cu buna după mamă, trăiau nu
departe de mijlocul satului, în casa părintească. Casă mare,
solidă, frumos văruită și împrejmuită de un gard înalt, zidit,
peste care nu puteai pătrunde cu privirea decât dacă stăteai în
picioare în căruță.
Taică-su,
Dumnezeu să-l odihnească, într-o primăvară, o intrat cu plugul
taman în focosul unui obuz rătăcit de pe vremea războiului, ce
sta ascuns vederii în pământul nelucrat - un capăt de tarla - pe
care abia îl cumpărase de la o bătrână. Voia să-și întregească
propietatea din marginea islazului și până în malul pârâului.
N-a mai apucat să-și vadă terenul arat. Explozia la amestecat cu
calul și pământul dimprejur. Fusese un bărbat voinic și harnic
cum rar mai întâlneai prin satele dimprejur. Ioana avea pe-atunci
vreo cinșpe ani.
Maică-sa n-a
rezistat fără omul ei și, la un an, s-a stins și ea de inimă
neagră. Cele două fete au rămas până la nunta Ioanei, în grija
bunei. S-au descurcat onorabil că erau harnice, fără ifose,
învățate cu munca din gospodărie.
Ioana dete
iute cu apă rece pe față, se șterse și plecă să dea de mâncare
la orătănii. Cât de bine era înainte! După ce venea cu Ghiță
de la câmp, asta făceau mai întâi: adăpau și hrăneau caii și
păsările, apoi se spălau și se așezau grăbiți împrejurul
mesei, la adăpostul umbrei unui vișin bătrân. Buna era în putere
și gătea bine, mereu îi aștepta cu masa întinsă, mâncare
caldă, mămăligă aburindă și carafa îmbrobonată cu apă rece
ca gheața, abia scoasă din fântână. Acum, la îndemnul bunei,
vânduse caii cu tot cu atelaj și se gândea să dea și terenul din
deal în arendă, dar până la primăvară mai avea vreme de
chibzuit.
O apucă la
vale spre fundul curții și ieși prin poarta cea mică care dădea
în islaz, pășind rar, așa ca la promenadă. Seara era mai răcoare
acum în mijloc de toamnă umedă, învelită mai mereu într-un cer
vânăt. Curând ajunse dicolo de islaz, la capătul dinspre pârâu
al terenului pe care semănase în primăvară,
porumbul, împreună cu Ghiță. Se așeză pe o piatră
sub salcia unde veneau să se sărute, feriți de ochii lumii, când
erau la scoală și începu să plângă din nou. Câteva picături
de ploaie o făcură să plece în grabă și să urce repejor panta
nu prea mare a dealului, îndreptându-se înapoi spre casă. Intră
în camera ei, îngenunghe, își spuse rugăciunea și se întinse
pe pat, ascultând ploaia. Era mai liniștită și, în cele din
urmă, veni și somnul...
***
- Gina!,
buna!,
ia stați colea și ascultați ce gând nu-mi dă pace zi și noapte
de când mi s-a făcut o propunere. Ce ziceci voi, dacă, acum după
Paști, plec împreună cu Lică a lu' Neacșu și Ana, nevastă-sa,
în Spania, la Barcelona? Drumul este gratis, merg cu mașina lor și,
pe deasupra, Ana mă poate angaja la o familie să îngrijesc de
bătrânul de care ea s-a ocupat. Acum a găsit un serviciu mai bine
plătit și se mută, dar a promis că aduce o fată de nădejde în
loc, adică pe mine.
- Da' pe mine cui
mă lași Ioană?, spune-i bună că nu face bine!, se mâțâia
Gina.
- Dacă vrei
facultate, stai aici, ai grijă de buna și faci naveta la oraș cum
faci acum pentru liceu!
Eu am să vă trimit bani să aveți ce pune pe masă
fără să vă spetiți muncind, iar tu să ai de școală. Ce zici
buna?
- Ce să spun,
maică, știți și voi: mai toți tinerii din sat au plecat,
care pe unde a dat de mai bine. Așa au putut să-și
înalțe case noi, să-și cumpere automobile ori să strângă banii
în bănci pentru mai târziu. Zic
să te duci, să lași lacrimile pe pernă și să te
întâlnești cu lumea, cu viața și poate cu dragostea. Știi ce
lași în urmă: un trecut care, împreună cu credința în
Dumnezeu, te va îndruma pe drumul bun. Eu și Gina ne vom descurca
aici, tu să ai grijă de tine acolo...
***
Lângă
apartamentul bătrânului în care locuia și Ioana se mutase cu
chirie - de puțin
timp - o familie tânără, el spaniol, ea româncă.
Ioanei i se făcuse dor să vorbească cu cineva românește - era
plecată de aproape doi ani -, se săturase de limba catalană. E
drept, vorbea pe calculator, acasă cu Gina - se mai auzea și buna
uneori -, dar nu era ca atunci cand ești față în față cu
persoana respectivă. Dar, ce motiv să găsească să intre in vorbă
cu vecina? S-a gândit un pic și i-a venit ideea salvatoare. A sunat
la ușă și când a apărut gazda i-a urat
în românește: „Bine ați venit!”. S-au
îmbrățișat, au chicotit și a invitat-o la un ceai.
- Nu vrei să
mergem duminică împreună la biserica Sfântul Mare Mucenic
Gheorghe?, a întrebat Ioana cu speranța că va avea cu cine să se
plimbe și să vorbească verzi și uscate.
- Nu pot, Ioana,
soțul meu este musulman și înainte de căsătorie m-am convertit
și eu la religia lui. Nu a
fost posibil altfel, el nu a putut fi făcut să
renunțe la niciuna din convingerile sale, așa că am renunțat
eu la religia mea. Îmi este greu
și să știi că nu am o căsnicie fericită, mai
multe nu pot să-ți spun.
Duminică a
mers
singură la biserică, după slujbă
a pornit spre acasă pe jos, simțea nevoia să facă
puțină
mișcare. Era o zi călduroasă, avea
sentimentul că
se află într-o mică oază rătăcită în
imensitatea unui
deșert
misterios. Se acomodase greu cu temperaturile ridicate,
cu clădirile înalte
și arhitectura unică și fantezistă, cu circulația
auto aglomerată
ziua și neîntreruptă
noaptea, cu furnicarul
de oameni din
metrou sau de pe trotuare. Se întreba
tot mai des ce caută ea acolo și se simțea cumplit
de singură în mijlocul acestei mulțimi sufocante.
Nu
i-a plăcut să-și riște sentimentele, chiar dacă viața este
scurtă. A încercat să se întâlnească cu alte
pesoane, să
asculte muzică spaniolă interpretată la chitară, să
vadă locuri
noi la care nici nu visase, dar acum i se părea că
trecuse prea mult
timp. Obosise. Se așeză pe o bancă
lângă un loc de joacă pentru copii, își aminti de
păpușile și visele lăsate în cutia cu jucării din podul casei,
de jocurile de altă dată, de părinți,
de Gina și buna, de salcia de pe malul pârâului. Începu
să plângă.
Simțea
că numai dacă
va reveni la zăpada și iarba de acasă va putea da
sens călătoriei sale,
vieții de până acum.
A vorbit cu
fata bătrânului și, după o săptămână, instruia
pe tânăra
ce urma s-o înlocuiască.
Era tot o româncă.
În avion se
gândea
numai la cum va arăta magazinul alimentar pe care îl
va deschide chiar în curtea
casei. Da,
va trebui să renunțe la banca de la stradă și la o
porțiune din gard...
