Vânătoarea
Bărbatul
alerga aplecat, ţinându-şi pălăria cu ambele mâini, ca unul
care vrea să-şi apere capul de gloanţe. Cerul era senin, iar
lumina lunii îi desluşea lesne drumul denivelat, plin de bolovani
şi arbuşti crescuţi până la jumătatea piciorului. Nu-l mai
despărţeau de râu nici cinci sute de metri, dar urmăritorii aveau
câini, şi-i luaseră deja urma. Când se auzi primul lătrat –
era departe, trebuie că abia ieşeau de pe fermă – părăsi
drumul, făcându-şi loc cu maceta printre crengile căzute. Dacă
aveau să-l prindă – se gândea – nu va mai apuca nici să-l
privească în ochi, să-i spună că nu, nu-i părea câtuşi de
puţin rău şi-acum, nici că-i păsa ce-avea să-i facă. Să-l dea
la câini sau să-l împuşte – ce altceva decât să-i ia viaţa
asta blestemată, pe care el oricum nu dădea doi bani – dar ceva
dincolo de voinţă îl făcea să alerge, aşa desculţ cum era,
rănindu-şi tălpile în pietre şi-n mărăcini, tot spre apă, dar
nu pe drum, ci printre copaci, prin beznă, încordându-şi auzul.
Dacă
reuşea să ajungă la cascadă, câinii nu-l mai puteau urmări şi
nici oamenii nu aveau să coboare râpa în plină noapte. Ştia
locul mai bine ca oricine, doar crescuse aici. La opt ani împuşcase
cu primul iepure, când taică-său îi dăduse să tragă o duşcă
direct din sticlă (n-o să uite niciodată arsura băuturii pe gât
– dar bătrânul l-a bătut cu palma pe umăr şi i-a spus bravo
băiete, de-acum eşti bărbat!,
apoi l-a lăsat să stea la foc până
târziu, cu vânătorii – aşa că nici n-a clipit, deşi mai, mai
să-i dea lacrinile) iar la doisprezece omorâse un mistreţ doar cu
pumnalul. Unui lup i-ar fi venit de hac şi cu mâinile goale,
darmite cu maceta, dar ăştia erau câini ciobăneşti, care puneau
ursul pe fugă, şi nu unul, ci şase îi luaseră acum urma, iar
lătratul li se auzea tot mai aproape. Ce ghinion cum fuseseră aduşi
chiar cu jumătate de an în urmă, când el era plecat la oraş şi,
în săptămâna de când se întorsese, nu apucaseră să-l
cunoască. Ce ghinion să moară Ursul şi Leuţu, Igor, Bălţatu şi
Negruţu toţi odată, în încăierarea aia stupidă de pe lizieră.
Ştia
că nu mai avea mult până la râu, însă picioarele îi erau doar
o rană şi nu putea vedea nimic nici doi paşi în faţa ochilor.
Brusc, simţi că-l ia somnul. Tot ce-şi dorea era să doarmă. Să
se-ntindă pe iarbă şi să doarmă. Călca lent, fără să-şi mai
simtă trupul şi i se părea că printre copaci vede o lumină
puternică, albă şi liniştitoare.
De
ce l-o fi avertizat Maria că bărbat-su venea să-l omoare? Fusese
femeia lui şapte nopţi la rând şi după, a dat totu-n vileag,
fără măcar să fie prinsă. I s-o fi făcut frică şi-a zis c-a
avut-o cu forţa, dar acum nu mai conta. De când murise bătrânu’,
să-i fie ţărâna uşoară!, Marius căutase ne-ncetat prilej să
se descotorosească de frate-său. De mic îl ura fiindcă fusese
mereu mai priceput în toate şi era luat la vânătoare, în timp ce
el trebuia să stea acasă, cu servitorii şi animalele, dar acum, că
aflase şi de Maria, nu mai încăpea îndoială că n-avea să-l
cruţe.
Se
clătina, ameţit, abia mai păşind. Silueta-i prelungă, moale ca o
umbră în semiîntuneric, se lipi de trunchiul unui copac, rămânând
nemişcată. Doar atât ar fi vrut: să-l privească o dată în ochi
şi să-i spună că nu-i e frică. Gândul că nu va avea ocazia –
câinii erau dezlegaţi şi se-apropiară într-atât că-i putea
mirosi şi le auzea desluşit goana – îi adună ultimele puteri
din corpul sleit şi deznădejdea lui de om fără speranţe, începu
iar să alerge, uitând de rănile din tălpi şi de pe glezne,
întorcându-se şi lovind cu maceta când primul câine îl apucă
de pulpa piciorului, sfâşiindu-l, urlând cu atâta ură că ochii
îi scăpărară ca două lumini roşii, fosforescente, agitându-şi
braţele şi urlând – nu de spaimă: Vino!
Vino să-ţi arăt că nu mi-e frică de tine, frăţioare! Mereu am
fost primul! Vino! Hai să-ţi arăt iar! –
se întoarse şi, din doar trei salturi, mai mult un zbor, se aruncă
în vâltoarea cascadei, lăsându-şi urmăritorii neputincioşi, pe
marginea apei, auzindu-le o vreme vocile, apoi tăcerea.
