Acasă
O frunză...şi-ncă
o frunză...şi apoi, rar şi încet, altele se deprindeau din
coroana copacului din faţa Universităţii, întorcându-se spre
pământul care le hrănise. Nu, nu mai voiau să fie regine, să
privească de sus lumea, voiau să se amestece cu iarba verde de
acasă, cu ghinda, cu castanele care-şi anunţau
venirea pe pământ cu pocnete ce marcau triumful coacerii fructului.
Doreau să fie una cu pământul, să simtă şi ele paşii grei ai
oamenilor împovăraţi de gânduri.
Privind la jocul
frunzelor, Ioana îşi dădu seama că îi plăcuse
întotdeauna toamna. Pentru ea era un anotimp ciudat:
bogat şi trist, paradoxal – vesel şi plin de regrete.
Simţea chemarea
...Locurile copilăriei o doreau.Gata!...Hotărârea a fost
luată!...Va porni spre casa bunicilor, cuibul fericirii ei.
Ajunse spre seară,
când soarele scăpăta spre asfinţit, aruncând ca un bulgăre de
foc ultimele raze de soare peste casa de la poalele
muntelui...Crepusculul cobora în cascadă de nori negri. Acel negru
al dezolării neputincioase, care izbucneşte parcă din dezlănţuirea
lăuntrului...
Cu aviditatea
orbului, Ioana privea cerul pentru a-i fura o fărâmă de lumină.
Pe andaluziene cărări de aducere aminte, pornea singură, în
liniştea nopţii...Se trezeau în ea toate amărăciunile, şi
amintirile unei vieţi, ce a trecut ca tăvălugul peste fiinţa
ei, lăsând în urmă şanţuri adânci.
„Viaţa se
iveşte din pământ şi dacă nu iubeşti viaţa, rădăcinile tale
nu se vor putea înfinge niciodată destul de adânc pentru a zămisli
ce-i frumos şi drept. Fiecare fiinţă este un pom
..." aude de departe, peste timp, glasul bunicului...
Păşind prin iarba
mătăsoasă spre iazul copilăriei sale, copleşită de emoţiile
trecutului, parcă îi aude vocea caldă, blândă cu care o
răsfăţa...Dragostea bunicilor i-a aprins în suflet o lumină, ce
i-a încălzit fiorul amintirilor...Acum totul se schimbase, trecuse,
şi orice ar fi făcut nu o mai putea ajuta. Sufletul îi era plin de
gânduri şi frig...Strângând pumnii şi închizând ochii, simţi
că nu mai are pe cine chema, pe cine striga...„Când lumina din
suflet arde, lumea toată se umple de iubire". – aude
vocea bunicii ce-i trezeşte în interiorul fiinţei fioruri
adânci...Cohorte temporale ale unor defilări de imagini
secvenţiale, se succedau prin sufletul ei...Era ca o relaţie
comunicaţională bilaterală, între trecut şi prezent, care o
învăluia şi o copleşea în egală măsură.
Gândindu-se la
viaţa bunicilor ei, îşi dădu seama că nu va putea exista o
explicaţie simplă a tot ceea ce a fost.
Bunica făcea parte
dintre bătrânii înţelepţi ai timpurilor. Poate că visase să
ajungă ceva în viaţă...dar lumea satului, avea pe-atunci legile
ei nescrise.
O fată era măritată
de la vârstă timpurie. Ceva zestre.. şi-un om gospodar.. şi gata
– la căsătorie!.
Dar, ea era însetată
de cunoaştere. Îi plăcea să citească foarte mult. Îşi formase
o mică bibliotecă pe care o considera un bun numai al ei, un altar,
la care ea nu înălţa rugăciuni, ci primea sentimente, trăiri şi
descoperea taine, pe care nu şi le putea explica.
Acolo Ioana a citit
primele cărţi. În rafturile ce miroseau încă a lemn de brad i-a
descoperit pe I.Creangă, M.Eminescu, A.Vlahuţă,
M.Eliade,I.Slavici, C.Negruzzi, R.Cioflec, C.Ghiban, dar şi pe
Balzac (cu toată istoria pitorească a Franţei, începând cu sec.
al XIV şi ajungând până în sec al XVII-lea), apoi V.Hugo cu
cartea sa „Omul care râde", o carte la care de multe ori s-a
oprit descifrând noi şi noi sensuri despre viaţă – şi pe care
bunica o compara cu acea imagine „mască" ce
fiecare om o poartă în adâncurile sale – dar şi pe A.Dumas,
S.A.Tokarev, şi mulţi alţii. Ioana întinse o mână ...luă o
carte – fila-i îngălbenită- şi-i pare că în ea regăseşte
umbra degetelor aspre de muncă ale fiinţei îndrăgite de ea. Simte
din nou mirosul de măr, apoi ca-ntr-o avalanşă
de parfumuri se cufundă în mireasma perelor busuioace, a
gutuilor şi acea mireasmă o face să retrăiască clipele
nemuritoare ce i le-a dăruit ea – bunica.Anii, timpul,
ploaia, a luat câte ceva....Multe au intrat în pământ, dar restul
a devenit parfumul amintirilor, de care nu se va putea despărţi
niciodată.
Aveau o casă mică,
cu pereţii albi, cu un pătul pentru fân şi animale, în care nu
de puţine ori se ascundea, pentru a-i face să o caute...În faţa
casei se întindea o pădure tânără de brad peste care se revărsa
cerul cu norii pufoşi şi albi ca nişte fesuri de pitici.
De cum venea
primăvara toate se trezeau din somnul iernii: copacii,
tufişurile, stâncile, totul mişca, se frământa prinzând
viaţă...Verdele copacilor devenea intens şi mireasma pământului
pătrundea până în adâncurile fiinţei ei...Atunci, Ioana avea
senzaţia că inima ei era o colibă cu miros de măr, în care căuta
mereu, ca un pisoi care adulmecă imaginile celor dragi...
Lângă casă se
întindea o livadă de meri...Acea livadă a devenit un contor al
timpului, al copilăriei, al vieţii ...
Ioana ştia că
livada a fost munca şi bucuria bunicului. În limbajul aspectului,
al formei, a culorii, fiecare copac îi destăinuia frământările
lui.În ochii albaştri, cu o privire care urca încet pe sub
pleoape, Ioana a simţit toată dragostea şi
înţelegerea pe care bunicul o avea pentru livada lui.
Era micuţ, cu talia
mlădioasă şi mersul legănat...Faţa îi era plinuţă, veşnic
agitată – când blândă, când aprigă...Mâinile mari, osoase,
arse de soare, erau cartea deschisă asupra trăirilor din
suflet...Ele conturau gesturile, vorbele, gândurile...
Axioma după care se
orienta în viaţă pornea de la dragoste, dragostea lui pentru
femeia lui, pentru copii lui, pentru livada lui.
„Numai
dragostea e cea care te leagă de cei de lângă tine.. şi de
viaţa"- spunea
adesea el.
Minciuna, penibilul,
era ceva străin de existenţa lui...A trăit simplu, dezvoltându-ţi
calităţile dăruite de Dumnezeu, şi a lăsat în urmă amintirea
datoriei împlinite. Afinitatea dintre bunici a fost mereu pentru
Ioana o taină...Dăruindu-şi totul, ei şi-au clădit un adăpost
pentru o iubire de o viaţă. În ziua când femeia i-a plecat
spre stele, cel rămas a continuat să existe doar ca un suflet rupt
în două...
„Fiecare om are
un înger, lui trebuie să-i spunem tot adevărul, altfel el nu mai
trece să te vadă" –
spunea bunica.
Şi, nu puţine au
fost nopţile ce au trecut prin sufletul bunicului,
vorbindu-i acelui înger despre singurătatea lui!
Ioana se
ridică...Iazul reflecta lumina lunii şi farmecul nopţii o
durea...Frumuseţea acelor locuri lovea asemenea unei săbii cu două
tăiuşuri...Iubea acest loc!.. Venise aici pentru a prinde
curaj...Dar toţi plecaseră în lumea umbrelor...Numai pădurile
rămaseră...Întrebări chinuitoare o înăbuşeau...Aici era casa
ei ! Rădăcinile fiinţei ei.
„Când eşti
dezamăgită, când sufletul ţi-e ostenit de necazuri să nu adormi,
să deschizi ochii, să te uiţi la tot ce-i viu în jurul tău şi
să-ţi spui: vreau să fac cutare şi cutare lucru. Şi cu răbdare
şi muncă ai să reuşeşti. Altminteri... "
– se auzi de departe glasul bunicului...
Acum înţelegea
dezamăgirea, singurătatea, durerea pricinuită de nimicuri...Simţea
mirosul răşinii şi simţea că aici era locul ei, căminul
ei...Dar nu mai erau cei care îi dăruiseră atâta iubire, atâta
bunătate...Cei care o învăţaseră că dragostea trebuie să fie
curată nu numai în ochii lumii, ci în faţa propriei sale
conştiinţe, şi că trebuie împărtăşită cu cinste...Gândul
acesta era ca o orgă ale cărei sunete armonioase ţâşneau
în acorduri şi dezacorduri cu întreaga ei fiinţă ...
Ghemuindu-se în ea,
Ioana, copleşită de scurgerea materială a timpului, simţi în
trupul şi sufletul ei puterea aripilor pentru un nou zbor...
Un sturz cânta în
desişul pădurii şi cântecul lui părea a spune „priveşte, sunt
fericit, viaţa e atât de frumoasă" – se cutremură
uşor, ca şi cum s-ar fi împlinit o profeţie...Clopotele
mănăstirii Râşca răsunau în noapte...Cu privirea pierdută pe
cerul întunecat Ioana simţea puternic mirosul de iarbă, de răşină
de brad, simţea răsuflarea pământului.Se gândeşte pentru o
clipă, răzleţ, la povestea gnosticilor care vorbesc despre
coborârea sufletelor printre planete către pământ, adunând în
drumul lor elementele de care are nevoie pentru viaţa umană...Trăise
destule întâmplări care să o pună în gardă împotriva
acelor „calităţi" întâlnite la oameni...Nu mai era copila
facil încrezătoare din tinereţe. Întâmplări dureroase, sau
fericite i-au marcat viaţa, răsplătind-o cu galoanele
maturizării...Copilăria fusese un scurt şi mic eden. Doar
dragostea bunicilor a rămas reală, caldă, adevărată în faţa
timpului care a trecut...Ea i-a dăruit mirosul de măr al vieţii,
al iubirii, al plenitudinii...A făcut-o să reziste sugestibilităţii
înrobitoare, tentaţiilor contaminatoare, trecând peste obstacole
cu multă înţelegere şi răbdare....Pentru o clipă îi veni în
minte o mică întâmplare pe care a trăit-o demult, când era doar
la o fragedă vârstă a înţelesurilor.
Urma cursurile de
balet...Trecând prin dificultăţi materiale nu a putut să-şi
cumpere încălţămintea necesară...Şi-a cusut atunci, cu ajutorul
unei croitorese pricepute, o pereche de opincuţe albe de vinilin, pe
care spera să le poarte, până şi-ar fi cumpărat altele. ....Dar
nu a fost să fie aşa. Profesoara care o antrena, când a zărit
„creaţia" din picioarele ei a izbucnit în modulaţii sonore:
„ce înseamnă asta?.. e o jignire adusă sportului... să nu mai
intri în clasă..."- cuvintele curgeau pe un ton ofensat şi se
înfigeau în sufletul copilului de câţiva anişori.
Peste câteva zile,
locul ei era ocupat de altcineva, care purta în picioare ceea ce
profesoara dorea să vadă...Cei zece ani de efort fuseseră aproape
zadarnici...Un vis s-a frânt, un vis s-a spulberat,
Când a intrat la
balet a concurat cu nepoata profesoarei şi s-a dovedit a fi mai
bună...La vârsta aceea nu putea înţelege ce este forţa
invidiei.. Peste ani, Ioana s-a întrebat mereu ce putuse avea
comun firea aceea ghimpoasă, cu sensibilitatea unui astfel de
arte...
Probabil că,
incapacitatea de a vedea necesitatea şi valoarea în propria-i viaţă
a dus-o spre o hipermetropie a sufletului.
Pentru Ioana,
baletul însemnase emoţii tulburătoare, calea spre viaţă,
profunzime, maturitate, forţa motivatoare a vieţii însăşi.
Pentru profesoară,
oare, ce însemnase?... s-a întrebat nu de puţine ori Ioana.
Întâlnind-o pe
stradă, la câteva zile de la acel incident, şi salutând-o nu i-a
răspuns decât cu un zâmbet onctuos de fatuitate...Atunci a simţit,
pentru prima dată, cum mirosul de măr din sufletul ei
dispare...Acel comportament, încălcarea celei mai elementare etici,
era ceva greu de acceptat pentru un copil aflat la început de
drum...
Soarta, viaţa i-a
mai oferit astfel de scene ...Şi chiar mai rău...Anii au trecut,
lăsând în urma lor brazda adâncă a paşilor lor...
Într-o zi Ioana a
întâlnit un om. Un om ce a devenit un fel de secret al sufletului
ei...Bătaia de inimă, care a însoţit acel secret, a generat
dorinţa uriaşă de a ierta şi de iubi pe toată
lumea...Sentimentele pentru el o făcură să-şi cunoască propriul
ei suflet, în care descifra sensuri noi, tainice, mai adânci ca
sevele pământului...Era a o briză adusă de mare, fără ca
privirea să zărească ţărmul.
Era iubirea..
Îi admira osteneala
mâinilor lui, casa, livada care, erau ferestre deschise spre florile
de măr a sufletului ei....În fiecare copac, din livada lui, ea
vedea o ucenicie a voinţei, o răbufnire a curajului, o dăruire
către pământul din care îşi trăgea puterea...Poteci lungi, cu
peluze străjuite de meri se pierdeau departe, fără a le putea
cuprinde cu privirea...Rădăcinile adânci ale copacilor smulgeau
pământului acea sevă, care se revărsa în ramurile ce se înălţau
spre lumină, ca nişte emisari ai fiinţei lui...O putere
neînţeleasă, pe care nu o vedea dar o simţea în adâncul fiinţei
ei, a unit-o cu el şi i-a umplut sufletul dincolo de voinţă.
Emisarii aceia au
trecut, lăsând în urmă apusurile rănite, nopţile albe,
dimineţile cenuşii...Amintiri frumoase îşi făceau drum fără
milă prin trupul zbuciumat al Ioanei...Trecutul devenea totuna
cu frunzele de toamnă, pe care un val repede şi tulbure le aşeza
la picioarele ei ...Casa bătrânească, bătută cu şiţă şi
înnegrită de ploi, atinsă de mâna timpului, o privea acum străin,
cu umerii obosiţi de atâtea încercări...Grajdul, pătulul pentru
fân nu mai exista...Livada răspândea în noapte o pace adâncă.
Ferindu-se de tot ceea ce o putea atinge, Ioana se simţi vinovată
că tulbură cu supărările ei acea pace sfântă, care era dincolo
de cunoaştere şi înţelegere...Liniştea pe care o simţea, dar
din care se excludea pe ea, pentru că cei care o reprezenta nu mai
existau, o învăluia uşor, cu singurătatea nopţii...
