Vyatikar
şi locuitorii din Gramin
Zura
este încă nenăscut. El nu ştie deocamdată că se va naşte. Zura
este cufundat într-un fel de vis profund, în care domină o linişte
cosmică, un repaos primordial. Însuşirile care îl definesc pe
Zura sunt inerţia şi repaosul.
Fără voia lui,
Zura este trezit din acest vis. Zura este adus pe lume, este născut.
În zadar încearcă el să se opună forţei exterioare care îl
împinge înspre viaţă. Zura este născut. Copilul Zura nu şi-a
dorit să se nască. Copilul Zura şi-ar dori să se întoarcă în
sânul repaosului primordial. La scurt timp însă după naşterea
lui, copilul Zura dă uitării această mâhnire.
Zura creşte în
Gramin, un sat liniştit şi bogat. Singura hrană a locuitorilor din
Gramin constă din fructele unui copac - Nicayinul. Fructele
Nicayinului sunt gălbui şi foarte hrănitoare. Nicayinul rodeşte
tot timpul anului.
Zura îşi ia o
nevastă şi are la rândul lui copii. Încet-încet, o dată cu
trecerea timpului şi animat de iubirea femeii lui şi zâmbetele şi
jocurile copiilor lui, de uşurinţa cu care îşi trăieşte viaţa,
uită de tot de dorinţa de repaos, de interţia lui.
Într-o seară, la
hanul din Gramin, poposeşte un străin pe nume Vyatikar. Călătorul
poartă o pelerină lungă, neagră şi atunci când cineva încearcă
să îl privească în faţă, faţa lui se înceţoşează astfel
încât nu i se mai poate distinge nicio trăsătură. Vyatikar
înnoptează la hanul din Gramin şi pleacă în zorii zilei, înainte
să răsară soarele. În ziua aceea fructele Nicayinului devin
negre. Câţiva locuitori ai Graminului încearcă să mănânce din
fructele negre. De la prima îmbucătură oamenii sunt trăsniţi ca
de un fulger şi cad fără suflare. Fructele Nicayinului au devenit
otrăvitoare.
Încă din cele mai
vechi timpuri, locuitorii din Gramin au mâncat numai fructele
copacului Nicayin. Zura, văzând că fructele Nicayinului sunt
otrăvitoare, îşi ia nevasta şi copiii şi, împreună cu bătrânii
satului şi alte câteva familii din Gramin, pleacă în căutarea
unor altor Nicayini.
După ce merg o
vreme, nevestele şi copiii încep să plângă de foame şi teamă.
La presiunile făcute de femei şi copii, Zura vrea să urmeze drumul
către un sat învecinat, la o jumătate de zi distanţă de mers,
sat care se hrănea tot cu fructele Nicayinilor, în speranţa că
vor putea mânca acolo. Bătrânii Graminului sunt însă
neîncrezători. Ei îi spun lui Zura că este foarte posibil ca
Vyatikar să fi înnoptat şi în satul învecinat şi că şi
fructele de acolo să fi devenit otrăvitoare. Dacă ar fi aşa,
atunci călătoria va fi fost făcută degaba iar oamenii vor fi şi
mai slăbiţi din cauza greutăţii drumului şi a lipsei de mâncare.
În
ciuda îndoielii bătrânilor, Zura se încumetă şi îndrumă
caravana către satul învecinat. Bătrânii Graminului avuseseră
dreptate. Vyatikar fusese şi în satul învecinat şi plecase mai
departe, lăsând în urma fiecărei sale vizite Nicayini cu fructe
negre şi otrăvitoare. După drum şi fără nimic de mâncare,
caravana începe să îşi piardă forţele.
Bătrânii
satului îi spun lui Zura că ar exista şi alte forme de mâncare.
Aceste forme de mâncare s-ar afla ascunse într-un ţinut nu prea
îndepărtat şi nelocuit. Astfel, caravana porneşte din nou la
drum, de data aceasta însă către acel ţinut în care legenda
spune că există forme de hrană secrete.
A
trecut deja o zi de când oamenii nu au mâncat. Femeile şi copiii
plâng, bărbaţii sunt descumpăniţi. Caravana face un popas ca
oamenii să îşi odihnească picioarele şi să bea apă. Bătrânii
satului, doborâţi de vârsta înaintată, oboseală şi lipsa de
mâncare nu vor să pornească mai departe la drum cu caravana pentru
că îi încetinesc ritmul de mers şi pentru că, într-un final,
oricum s-ar fi prăbuşit inerţi. Aşa că Zura şi caravana pleacă
mai departe, iar bătrânii satului rămân la locul popasului şi
adorm într-un somn etern.
După două zile de
nemâncat, Zura şi caravana ajung într-un ţinut îmbelşugat, cu
vegetaţie bogată şi luxuriantă, ţinut nelocuit, sălbatic,
ţinutul despre care bătrânii satului spuneau că ar ascunde forme
de hrană. Caravana face popas, iar Zura împreună cu alţi câţiva
bărbaţi se duc să caute hrana secretă. După lungi căutări nu
găsesc nimic. Au încercat să mănânce din frunzele copacilor, dar
erau amare. Au încercat să mănânce rădăcini, dar erau şi mai
amare. Poate că bătrânii satului se înşelaseră. Poate că nu
acesta era ţinutul cu pricina. Zura şi bărbaţii se întorc la
locul popasului. Se aşează lângă femeile şi copiii lor şi
aşteaptă să moară.
Ameţit
de foame, pe jumătate adormit, aşteptând să moară, Zura începe
să se simtă din nou inert, într-un repaos absolut, ca atunci când
era nenăscut. Apoi Zura îşi dă seama că toată viaţa lui trăită
în Gramin a fost un repaos, o delăsare, o complacere în
inactivitate, o lene esenţială. Adunându-şi ultimele forţe, Zura
se trezeşte din lenea cardinală, strânge un mănunchi de rădăcini,
le fierbe, presară peste ele petale de flori, iar rădăcinile devin
dulci şi moi şi toată caravana mănâncă din ele şi îşi
recăpătă puterile. Zura, împreună cu femei, bărbaţi şi copii,
adună mai multe tipuri de plante, adună seminţele lor şi cu
acestea se reîntorc în satul lor natal.
Când
se întorc în Gramin Nicayinii dispăruseră de tot, ca şi cum
niciodată nu ar fi fost acolo. Atunci Zura, împreună cu toţi
sătenii, cultivă plantele aduse din ţinutul cu vegetaţie bogată,
le îngrijesc şi muncesc toţi laolaltă tot timpul anului pentru a
avea mâncare.
Din
când în când Vyatikar trece din nou prin sat, însă locuitorii îl
alungă şi el nu rămâne peste noapte. Chiar şi aşa însă, de
câte ori îşi face apariţia Vyatikar, culturile oamenilor sunt
devastate de vânt sau insecte, însă oamenii muncesc din nou,
neînduplecaţi şi neînvinşi pentru a-şi procura hrana.
Zura
moare bătrân şi fericit. După moarte Zura se întoarce în sânul
unui repaos transcendent, diferit însă de cel din care se născuse.
