Ceartă și împăcare
Ciudat
pământ, când trăieşti în el îl sudui de-l iau dracii şi când
eşti departe de el îţi e dor. Nu trebuie s-o experimentaţi, că
am făcut-o eu. L-am părăsit ca traficant de coca cola. Vigilenţii
de la graniţă nu m-au crezut pe cuvânt şi atunci a trebuit să
improvizez. „Mă băiete—îmi spuneau dumnealor—tu mergi în
Italia, prea fain eşti îmbrăcat!...” Am fost returnat în patria
mumă. Mi-am luat de toţi banii cutii de coca cola, căci aşa mă
sfătuiseră persoanele umblate din autocar, mi-am pus o cravată
peste un tricou, peste tricou un sacou şi, toţi pantalonii care îi
aveam pe dedesubtul pantalonului de stofă. Să nu vă mai spun de
adidaşii albi din picioare. Ca să par mai convingător mi-am
ciufulit părul şi mi-am luat o atitudine cât mai buimac posibilă.
Grănicerii sârbi se uitau la mine perplecşi. „Mă duc la Vrsak
să vând marfă! Sunt student şi nu am bani să îmi continui
facultatea...”—le explicam, văzându-i cam încurcaţi atunci
când îmi scotoceau valizele burduşite cu cărţi. Deghizarea asta
a mea i-a făcut chiar să mă scutească de vamă.
După
mai multe emoţii şi controale poliţieneşti, m-am văzut în
sfârşit balerin într-unul din cele mai moderne teatre ale fostei
Yugoslavii. Primirea pe acel pământ mi-a fost dată pe măsură:
viitorii mei colegi nu mai văzuseră niciodată un dansator atât de
schilod. Degeaba le explicam eu că eram venit dintr-o altă lume, că
proveneam dintr-o epocă de aur şi împliniri măreţe, că îmi
pierdusem toţi dinţii datorită acelor timpuri şi că aveam
lordoze şi alte boli cronice ale oaselor, că făcusem cunoştiinţe
acute cu foametea; că tot nu le puteam volatiza indignarea. Nu au
stat prea mult pe gânduri şi m-au trimis cu forţa la tras de
fiare. Cu timpul m-am înzdrăvenit. Am înaintat rapid şi în rang,
de la balerin de ansamblu cum venisem din România, m-au avansat
rapid la solist trei, când le-am câştigat o diplomă la un
festival internaţional de balet m-au făcut solist doi, un fel de a
sări de la gradul de sergent la cel de căpitan şi apoi la cel de
maior... Şi uite aşa am devenit şi fruntaş la oraş.
Glasul
pământului natal mă chema, îmi era dor şi de părinţi, şi de
cei patru fraţi ai mei. Când am ajuns acasă, în concediu,
taică-meu nu mai putea de bucurie. Din banii care i-am dat şi-a
luat mobilă în bucătărie. „Că la voi vin fetele, mie mi-a
trecut veacul!” O descărca încet din camion, cu intenţie, ca să
îl vadă toţi vecinii. „Doar o dată îmi vine feciorul din
străinătăţuri!...”
Vremuri
grele pe la noi. Reântors la datorie, în Serbia. Ca să nu mă mai
cheme pământul părăsit, mi-am cumpărat o antenă parabolică şi
mă simţeam ca acasă. Ca să mă apropii şi mai abitir de ai mei
mi-am contactat şi ambasada. S-au bucurat foarte mult. Nu mai
avuseră onoarea să fie contactaţi de un balerin. Îmi explicau că
le-am mai descreţit frunţile, că în general atunci când erau
sunaţi de ai noştri, li se cereau să intervină cu promptitudine
atunci când li se confiscau mărfurile de la piaţă...
Gălăgios
popor, vesel şi rusofil. Dar cât de iubitori erau ei pentru colegii
mei ruşi, pe atât eram în fruntea petrecerilor lor, ca invitat
principal. Şi salariul era mare, pentru vârsta mea chiar mai mult
decât satisfăcător. De când îmi părăsisem ţara, chipurile
pentru reprezentarea ei pe alte meleaguri, nu îmi mai aminteam ce
era foamea şi nici nu mai aveam vise cu festinuri măreţe...
Într-o
zi, o vecină mi-a împărtăşit o veste care mi-a schimbat puţin
direcţia vieţii: „Dacă vine războiul peste noi ce ne facem?
Dumneavoastră mai rămâneţi aici?” Am ridicat cam mult prea
nepăsător din umeri: „Staţi liniştită că nu va fi nici un
război!” A doua zi s-au cam răstit colegii la mine. Nu neapărat
sârbii cât mai ales ruşii. „Ce mama dracului vă trebuie vouă
NATO? Vreţi să trimiteţi şi avioane?! Aveţi de gând să nu mai
aveţi cu ce zbura?” Am sunat de urgenţă la ambasadă şi m-au
liniştit. „Se duc negocieri, nu va fi niciun război! Spuneţi-le
ruşilor să bea câţiva litri de votcă şi să se calmeze!”
Le-am transmis mesajul ambasadei. Râdeau. „Dacă rusul bea votcă
nu se mai calmează, se enervează şi mai abitir!!!”
Peste
câteva zile am fost chemaţi toţi străinii în cancelaria de balet
a directoarei. „Va fi război—ni s-a spus. Dacă vă decideţi să
rămâneţi veţi fi protejaţi şi trataţi ca şi cum aţi fi de ai
noştri!” Am mai rămas doar eu—om de onoare şi în toiul
sezonului, în luna Martie nu se prea făceau pe nicăieri angajări;
şi doi prieteni de ai mei ruşi, alcoolici.
Când
a căzut prima bombă, într-o cazarmă militară, eram singurul
locatar dintr-un bloc de zece etaje care îşi făcea cartofi
prăjiţi. Restul oamenilor cu scaun la cap se retrăseseră prin
buncărele antiatomice. Mă gândeam că nu mi-o veni neapărat mie
sorocul. Ne-au tăbăcit americanii timp de trei luni numai din aer,
de pe vapoare şi din submarine. La al doilea tomahauk, explodat pe
la orele patru dimineaţa într-un pod metalic romantic, construit pe
vremurile celui de-al doilea război mondial, cei doi ruşi alcoolici
şi-au văzut de treburile lor şi s-au retras acasă. Am rămas
singurul străin pe teritoriile lor. Nu eram unul oarecare, ci... un
apartenent la NATO. În timpul războiului am asistat la cele mai
reuşite petreceri la care am luat parte vreodată. Destul de multe.
„Dacă murim, măcar să murim sârbeşte”—îmi explicau
prietenii care mă invitaseră. De explozii ce să vă spun?
Nenumărate. Pe cele din avion le mai suportai, dar cele trimise de
pe submarine îţi asurzeau urechile. Am fost martor în direct la
bombardarea unui pod. Am văzut totul de la o depărtare de un
kilometru, de sus, de la etajul nouă de unde locuiam. Două
tomahaukuri au despicat Podul Prieteniei în două. Acolo au murit şi
oameni, au căzut cu maşinile în Dunăre. Cum nu aveam familie, am
considerat toate acestea ca pe o mare aventură a vieţii...
Nu
mă asemănam cu sârbii. Pe cap purtam eşarfe şi pe corp tot felul
de acesorii: de la ceasuri sofisticate, cămăşi de firmă şi
curele cu cataramele ciudate. M-a remarcat uşor poliţia militară.
M-au întovărăşit până acasă şi mi-au pus sute de întrebări:
ce am căutat în Germania cu o săptămână înainte de începerea
bombardamentelor (fusesem la o audiţie), ce făceam cu atâtea
dicţionare (eram poliglot, vorbea cinci limbi străine), de unde
aveam atâtea adrese din strinătate pe notes (doar eram balerin,
acelea erau adresele mai multor teatre din SUA, Israel, Croaţia,
etc. şi, mai grav, de ce însemnasem pe o hârtie tot felul de
localităţi sârbeşti şi de ce foaia respectivă semăna cu o
hartă (nu le ştiam geografia şi mă interesau obiectivele care le
fuseseră bombardate, ca să am cu ce mă lăuda la ai mei acasă).
Mi-au confiscat paşaportul şi mi-au luat numărul fix de telefon.
M-am trezit ulterior la tribunal. Îmi tot spuneau că era grav ceea
ce am făcut. Ambasada m-a ajutat mult: mi-a recomandat un avocat
scump de la Belgrad. A trebuit să mă lupt singur, am contactat
toate sursele mass-media. Cei de la poliţie erau contactaţi zilnic:
„Avem în faţa redacţiei un cetăţean străin care se plînge că
l-aţi incriminat de fapte care nu pot fi spuse...” Când mi-au
înmânat paşaportul mi-au reproşat aceleaşi lucruri: „Ce v-a
trebuit vouă Nato, nu am fi putut fi prieteni?” „Păi ce
legătură au toate acestea cu mine, doar sunt artist!” „Au
legătură, pentru că toţi sunteţi la fel...”
M-am
trezit la graniţă, deportat de acolo. Mi-am luat toate lucrurile cu
mine, ca să demonstrez acasă că nu am pierdut timpul, ci am muncit
din greu. Grănicerul nu a vrut să mă lase să ies cu un televizor
alb negru pentru că nu aveam acte la el. „Este un aparat din anii
optzeci, dumneavoastră aţi fi deţinut acte la el?” Se uita la
mine cu nişte ochi cât cepele. I-a zis subadjunctului: „Hai,
trânteşte-i o viză de ieşire!” şi apoi mie:” Lasă că ne-om
mai întâlni noi!” „Sper să nu!...”—i-am răspuns eu în
gând.
Dezorientat,
întors pe pământul făgăduinţei, cu un salariu ridicol, devenit
peste noapte codaş la sat, cu iubita rămasă dincolo... Întâlneam
la tot pasul numai oameni cătrăniţi, care se perpeleau perpetuu la
un foc domol. Gata cu râsetele, gata cu speranţele, gata cu tot.
Tristă soartă. Cine spune că depresia nu doare se înşeală!
Mintea îmi juca numai scenarii de sinucidere...
Până
m-a trântit pământul. Prima dată m-a încredinţat că imi este
prieten, pe urmă m-a lămurit că propria viaţă mi-o pot schimba,
dar pe a altora nu. M-a rugat să îmi văd de treabă. I-am urmat
sfatul. Am început să nu mai ascult ştirile, să gândesc pozitiv,
să fraternizez cu locul în care trăiesc şi, răsplata a fost pe
măsură. Merg pe bulevard, cineva îmi zâmbeşte, mă sună
mobilul, sunt convocat într-o comisie artistică, în aceeaşi zi mi
s-a mărit şi salariul. Râd ca prostul de unul singur. Simt că
trăiesc...
