Legătura
omului cu pământul
Acum
foarte mulţi ani mi-am deschis ochii pe acest petic de pământ,
unde mă aflu şi astăzi. Pe vremea aceea mai rămăseseră în
împrejurimi câţiva arbuşti la umbra cărora mă guduram fericit,
mulţumind cerului care se fărâmiţa deasupra mea că pot locui
sub el. Nu am dus lipsă de lucruri şi nu ştiu dacă acest lucru se
datora faptului că mă mulţumesc cu apa de sub picioare şi cu
ciripit domol printre urechile mele, sau faptului că a trosni
vertebrele pământului sub frunze mă bucura îndeajuns.
În
ziua despre care vă voi vorbi, mă legănam jelindu-mi frunzele,
scormonind în depărtări zboruri. Mă bucuram să aud sunetele
metalice de după pădure, încercând fără folos să descopăr din
ce unghere şi din ce guri cu colţi de oţel se avântă ele prin
aer. Începuse să îmi pară rău că nu am părăsit pădurea, şi
că de zeci de ani trăiam singur sub priveliştea pe care deşi o
socoteam umilă, era în continuare încântătoare. Curând, chiar
la picioarele mele, se aşternu un bărbat solid, îmbrăcat
zrenţăros ca un lichen. M-am aplecat brusc spre el, amărât fiind
de propria-i nepuţiinţă şi curios desigur, de ceea ce avea de
povestit bietul ţăran.
- Vai, vai îmi simt inima strângându-se ca o nervură uscată! Spunea printre lacrimi bărbatul.
- Ce-i cu tine, dragă om? Nu m-am putut abţine să îl întreb, în timp ce-mi lăsam crengile cât mai anevoios să i se sprijine pe umeri.
Bărbatul
îmi povesti atunci de munca grea pe care o avea de făcut spre a-şi
putea întreţine familia, măcar iarna care urma. Slăbit de boală
şi frig, povestea cu vocea stinsă cât de greu îi va fi să culce
pentru vecie la pământ umerii pădurii, atât de puternici şi
verzi. Trebuie să recunosc că m-a cutremurat gândul că îmi pare
rău pentru bietul om care avea să fie ucigaşul celor cu care
copilărisem, al celor care îmi povesteau în nopţile de lună
plină despre lumea de dincolo, în care copacii ca mine creşteau de
beton şi care în loc de ramuri ca ale mele deschideau ferestre de
sticlă. Bărbatul, care mă privea copleşit, continua să suspine.
Când mi-am revenit, deja se întunecase, iar el nu părea să se
îndepărteze prea curând. Avea ceva din aerul unui vechi prieten
sau al cuiva despre care îmi imaginam că ar putea să fie vreodată
prietenul meu. Când abia mai clipea, gata să aţipească pe
rădăcinile mele noduroase, am început să îl întreb de ce
trebuia să facă asta, având în vedere că părea să îl cuprindă
o suferinţă tot mai mare. Am înţeles apoi că oamenii, cum îşi
vorbesc tot mai rar, ajung să se retragă spre ei înşişi,
asemenea picioruşelor unor scoici. Pentru a lăsa totuşi o uşă
deschisă între ei şi restul lumii, înfloresc bucla majusculelor
pe hârtii, spre a le condamna apoi la nemurire pe rafturi din carnea
şi oasele celor ca mine.
Simplu
gând la un astfel de cimitir, în care toţi cei ca mine îşi vor
sacrifica trupul şi inima pentru virgule şi vorbe nespuse vreodată,
m-a îngrozit. După aceea însă, m-a determinat să mă consider
rege în acest glob de sticlă în care trăisem până atunci.
Pentru a şterge vinovăţia sărmanului pe care nu conteneam să îl
părăsesc, m-am hotărât să îl ajut.
- Eşti blând omule, iar totul pe lumea asta e provizoriu, i-am spus. Doar cuvântul nu moare, fiind singura întâlnire pe care putem să o avem cu noi înşine. Taie-mi picioarele, înoadă-mă şi dă celor la fel de buni ca tine motive să rămână nemuritori. Din pământ cresc şi pentru voi oamenii sunt aici, să vă umbresc, să vă oxigenez, şi pentru cei care au de risipit cuvântul în lume, să nu îmi jelesc trupul, ba chiar să îl ofer spre a fi zgâriat cu peniţele voastre iscusite.
Bărbatul
se linişti de îndată şi recunoscu acest scop ultim al fiecărui
om, de a rămâne nemuritor, pretutindeni în lume, frate cu pădurile
dar totodată duşmanul lor cel mai de temut. Surâzând, scoase lama
securii şi începu să mă frângă. Ameţit de durere, sub călcâiul
propriei înfrângeri, revedeam viaţa, dar ştiam că nu e a mea. Am
văzut viaţa prin ochii fraţilor mei, prin ai oamenilor, prin ochii
albaştri de apă care curgea dintotdeauna de-a dreapta mea, grăbită
să adune pietre şi peşti în valurile rochiei ei. Aşchiile mele
săreau tot mai trist. Dacă mai aveam suficientă putere, aş fi râs
că asist la propria-mi înmormântare. Dacă oamenii mor ca să
doarmă ca iarba, arborii mor pentru cuvintele care se vor odihni
între pagini ca într-o apă nevăzută dar veşnică. În faţa
amintirilor mele devenisem egal cu omul, care plângând mă dobora
câte puţin. Ştiam despre el că va fi legat mereu de pământ cu
un soi de lesă transparentă care să îl delimiteze la nesfârşit
de restul lumii, doar prin aceea că se zbate între propriile
simţăminte. Altfel, e doar încă unul care crede că în pieptul
său sticlos locuiesc lucruri necunoscute de cineva până atunci,
lucruri care vor să răzbată şi să sacrifice pe unul ca mine,
condamnat la singurătate, doar pentru ca el să trăiască . Ştiam
că aşa cum mă învăţase vântul, “la
sfârşitul căutărilor noastre, vom reveni în locul de unde am
plecat, pe care îl vom vedea ca şi cum ar fi prima oară.”
Atunci am închis ochii şi nu îmi mai amintesc decât că eram
fericit să îmbrăţişez din nou cu toată fiinţa pământul.
