Pământul, în palmele tale...
-Tu
nu oboseşti niciodată, bunico? întrebam eu, nedumerită, pe bunica
mea, o fiinţă mică de statură şi foarte inimoasă, care veşnic
răscolea pământul cu o sapă ce-mi părea mereu a fi peste
puterile ei.
-
Nu, draga mea, când obosesc, mă aşez, uite aşa, pe pământ, cu
faţa către cer şi stau câteva momente în contemplare, cu braţele
întinse în cruce şi simt cum pământul îmi dă putere. Ţin şi
pământul şi cerul cu palmele. Să nu uiţi niciodată, când îţi
va fi greu, aşează-te câteva momente pe inima pământului, ca şi
când l-ai cuprinde cu braţele, ca şi când l-ai cuprinde cu
palmele, ca şi când inima ta ar bate acolo, în inima lui. Pământul
îţi va da totdeauna forţa şi puterea de care ai nevoie.
-De
ce? ,,De ce,,-ul meu a rămas suspendat de atunci între cer şi
pământ.Între glasul bunicii şi glasul pământului, între trupul
pământului şi infinit… Singură aveam să aflu toate
răspunsurile.
Rând
pe rând, bunicii se întorseseră în Casa Veşnică. Spaţiul şi
Timpul îi cuprinseseră pentru totdeauna. În liniştea de dincolo
de linişte a cimitirului se aşezaseră cuminţi, într-u odihnă
veşnică în acelaşi lut din care, cândva se întrupaseră, în
acelaşi pământ pe care-l respectaseră şi-l munciseră, pe care
asudaseră cu aceeaşi durere şi iubire, apărându-l, uneori, de
parcă ar fi fost un membru al familiei.
Alerg
deseori, desculţă, prin iarbă sau prin rouă şi sub tălpile mele
simt cum se sting toate durerile, simt sulfinile cuprinzându-mă a
mângâiere, simt vântul şăgalnic, răscolindu-mi părul şi
trupul, sunt doar eu şi veşnicia!
Şi,
într-un târziu, îmi aşez trupul şi sufletul obosit, în braţele
pământului:
-Primeşte-mă,
te rog! Sunt parte din tine. Sunt fărâmă de lut, de lut
însufleţit. Prin venele mele curge verdele sângelui tău,
răscolitor în fiecare primăvară, sunt rodul auriu al lanurilor
crescând sub rugul macilor sălbatici, în sărutarea de foc a
verilor în amurg, hrănind alte trupuri, sunt cântecul toamnelor
desfrunzind arborii în curcubeu, sunt albul etern al iernilor iubind
trupul tău. Primeşte-mă, te rog…
Mă
ghemuiesc la pieptul pământului şi el mă cuprinde ca un iubit. Îi
simt răsuflarea. Îi simt inima. Ascult cum respiră. Îi primesc
mângâierea şi sărutul. Ştiu. Pământul e viu! Mai viu decât
mine sau eu sunt viul pământului.
Cu
braţele întinse în cruce aştept răstignirea ierbii. Ochii mei
privesc ochii albaştri ai cerului. Sufletul meu e doar o plutire
între o nemărginire şi un adânc. Sunt şi adânc şi nemărginire.
Îmi vor sângera palmele într-un altfel de curcubeu.
Cândva,
din sângele meu, vor creşte mesteceni. Din gleznele mele se vor
hrăni cerbi tineri şi vulturi, iar palmele pământului, din inima
mea vor modela păsări şi fluturi şi zboruri…
Poate
că am să desenez pământului o rană cu trupul meu nevolnic. Poate
că voi duce pământului prea multă durere, prea multe
lacrimi…poate că…..Pământul întotdeauna va ştii de ce
întind, din trupul meu o cruce.
-Mă
doare, bunico şi obosesc mai mult cu fiecare zi…
-Aleargă,
copilă! Aleargă…trupul tău e podul dintre pământ şi cer.
Lutul creşte nemărginirea. O singură apă, un singur drum…
-Întinde-ţi
palmele şi cuprinde-l, aşază-ţi trupul peste trupul lui şi
pământul va ştii să-ţi primească iubirea.