Pământ
Pământ, clopote,
pâraie, lemn, pietre. Punți, câmp, plopi, crivăț, bălti.
Toropeală, iarbă, pânze de păianjen. Pământ.
Drumul spre gară,
la sfârșitul lui februarie era înecat de bălți mari, și bălțile
mari erau legate între ele prin pârâiașe mici și tulburi.
Șanțurile noroioase erau pline de apă iar deasupra pluteau gunoaie
și lemne ude. Sub zăpada apoasă se ițea pământul care, în
contrast cu ea, părea mai negru, negru ca o spinare de drac. Din
toate părțile se auzea picurând, și-n ritmul sacadat al picurilor
pașii oamenilor grăbiți spre tren plescăiau melodios: pământ,
pământ, baltă, pământ, pământ, baltă.
Primăvara căutam
în sacoșa cu mănuși desperecheate, alegeam una, alegeau și
ceilalți câte una, nu știu dacă după vreun criteriu anume ei,
însă eu mereu căutam una roșie, pentru că mănușile roșii mi
se păreau cele mai frumoase. Apoi cu o mână înmănușată și
cealaltă liberă, săream gardul de piatră. Era scund și deasupra
avea sârmă ghimpată, dar în spate de tot era surpat. Pe acolo o
luam ca să ajungem la urzicile mici și crude strânse buluc pe
pământul negricios. Trebuie să ne pară rău pentru toți oamenii
care n-au smuls niciodată o urzică mică, umedă, dintr-un pământ
rece și molicios.
Peste tot, oamenii
se scarpină uluiți după ureche, privind în jos spre pământ, și
încearcă să-și amintească de ultima ploaie. Fiecare își
amintește însă de o altă ultimă ploaie, una mai îndepărtată
decât alta. Și uneori, cum se întâmpla când se întâlnesc doi
oameni, apare al treilea, alți doi se apropie încetișor să vadă
despre ce e vorba, și se iscă o văicăreală dușmănoasă,
fiecare are grădina mai prăpădită decât grădina celuilalt, uite
atâta crăpătura în pământ, s-au uscat toate, frunzele sunt
arse, torni o cană de apă, imediat o soarbe pământul, aoleu,
aoleu. Și-n timp ce oamenii se plimbă în lungul și-n latul
pământului, de la o crăpătură la alta, privind cu obidă, copiii
cântă ritmat, cărămidă nouă, dă Doamne să plouă, iar jos în
iarba înaltă și uscată, păianjenii își țes liniștiți
pânzele în așteptarea musculițelor, greierii toropiți de căldura
cântă încetișor și monoton.
În curtea bisericii
e cimitirul, cu gărdulețe de-o șchioapă, cu cruci putrezite și
negre din lemn sau cu morminte mari din piatră albă, inscripții
aurii și fotografii; printre toate acestea, poteci labirintice cu
pământ bătătorit, bocnă; mai sunt și doi brazi mari, înalți
unul lângă altul, și toată lumea știe că sunt plini de
cucuvele, uneori se și văd, printre crengile brazilor, nemișcate,
privind tintă cu ochii lor rotunzi cine știe unde. Deși nu a nins,
toate sunt albe de ger și chiciură. Până și crucile negre din
lemn putrezit sunt acoperite de chiciura sclipitoare, până și
pământul sclipește albicios. Și prin toată albeața încremenită
se văd ici colo ghemotoace negre mișcându-se greoi pe potecile
înguste și întortocheate: bătrâne încotoșmănate în hainele
lor negre, cocoșate și strânse de frig și ani, căutând peticele
de pământ în care sunt îngropați bărbații lor; ca într-un
dans straniu, ghemotoacele negre se opresc brusc unul câte unul în
dreptul câte unei cruci, se strâng mai tare, și în aer încep să
se audă dintr-o parte, din alta, în liniștea înghețată, vaiete
surde din care se disting uneori cuvinte: bătrânele jelesc iar
capetele lor stau îndreptate țintă spre pământ, acoperite cu
broboade negre.
Printre morminte,
oameni și cuvinte,viață și pământ.
