Crângul întunecat
Pădurea din
jur pulsa prin fiecare por al trupurilor sfâşiate. Din depărtare,
țipetele sălbăticiunilor trezite o dată cu noaptea, începeau să
se deslușească auzului lor. Nu știau unde sunt,
cum ajunseseră aici sau a cui era cabana, dar simțeau într-un fel,
că ţinutul acesta, copacii, animalele și tot ce-i înconjura, le
erau parcă destinate. Cei din sat îi căutau cu siguranţă şi
altundeva nu mai aveau unde să ajungă. În lumina caldă a focului,
înainte ca oboseala să-i cuprindă definitiv, au hotărât să
rămână. Şi-au ales alte nume şi o poveste dacă aveau să fie
întrebaţi… Meda era al ei, după frumoasa sa mamă, Medeea, iar
al lui era Graal, fiul cel dintâi al pădurarului; îi
era bărbat, de când au fugit împreună în noaptea de Descânt şi
au ajuns aici din întâmplare.
În dimineața următoare nu
s-au văzut, la fel nici ziua următoare și nici restul după.
Înainte să dea primele
raze el pleca după vânat și nu se întorcea decât noaptea târziu,
sau lipsea uneori cu zilele la rând. Păsări, iepuri, căprioare,
tot felul de orătănii o așteptau în ladă parcă adormite. Doar
le găsea dimineața și știa de unde sunt. Abia după ce-au crescut
apele și ploile mari au venit, a început să-l vadă mai mult. Mai
întăi a cârpit acoperișul vechi și-a reparat hornul, după care
a adunat cioate pentru când avea să vină frigul. Zilele se
scurgeau la fel unele după altele fără ca nimeni să le tulbure
pacea și amândoi erau mulțumiți. Se obișnuiseră unul cu
celălalt. Îi lăsa cana pe masă cum văzuse că făcea fără
să-și dea seama și din când în când el dădea ce prindea și
aducea din sat lapte, fructe și împletiturile care-i plăceau. Pe
ea n-o lua însă niciodată, pentru că oamenii o puteau recunoaşte.
Fiecare își făcea treburile pe care le știa și noaptea se culcau
lângă foc pentru a o lua de la capăt dimineața următoare. Se mai
trezeau uneori privindu-se pe ascuns dar nici unul nu îndrăznea să
zică vreun cuvânt.
Abia după ce soarele lăsase de multe ori loc
nopții, într-o seară, aplecându-se după același vreasc, palmele
l-i s-au atins din nou. S-au privit fără să vrea și-n ochii lui
blânzi a recunoscut o altfel de căldură, demult uitată. Și-a
tras parcă speriată mâna și au continuat să mănânce ca și cum
nu se întâmplase nimic însă, mai târziu în acea noapte s-a
băgat sub pătura lui și a lăsat trupul bărbatului s-o cuprindă
din nou.
Parcă gata să revină la
un anumit semn, dorințe demult uitate au început să capete înțeles
în inima lui și din acel moment nimic nu a mai fost la fel. A văzut
ce înseamnă Femeia și altceva nu i-a mai plăcut de atunci.
Zile-n șir n-a mai putut
vâna dorind-o cum nu mai dorise nimic pe lume. Vânatul îi scăpa
din cătarea arcului, auzindu-i șoapta și mintea i se întuneca
văzând-o ca atunci. Mirosul din părul ei îl oprea să mai
adulmece urma și brațul îi slăbea pe mânerul cuțitului, parcă
simțindu-i moliciunea. O voia aproape în fiecare noapte dar ea îl
refuza acum! Tot încercând să-i facă pe plac, a văzut că-l
primește sub pătură, dacă îi aduce multe țesături colorate și,
a început să meargă tot mai des în sat!
Orătănii de schimb căuta și-n acea zi, când
s-a întors degrabă…
Nici n-apucase bine să
plece că urmele l-au dus spre capcana cea nouă. Mare ia fost
bucuria să vadă prins în laț cerbul ăl mare, pe care îl urmărea
de atâta timp. A ajuns repede înapoi să-i spună câte o să ia cu
el din sat, însă Meda nu era în colibă. A strigat-o și-a
căutat-o, prin pădurea din jur, apoi a dat fuga înfricoșat pe
potecă și-a mers, poate-o afla după bureți, până la râu. Se
gândea la orătăniile ce dădeau târcoale când și-am amintit că
văzuse urme de roată dincolo de marginea drumului și-a zis să
caute și-acolo. Fără să mai stea, a pornit săltând ca un animal
sălbatic printre trunchiuri să afle acel loc.
A găsit căruța ascunsă
într-o râpă. Pe lângu-n ciot, din spate, apropiindu-se nevăzut
și neauzit la fel cum încolțea vânatul, recunoscu sacii lui
Herun, negustorul din sat. Râsese el odată, că vrea să-i vadă
femeia… fiindcă era prea frumoasă ar feri-o el de lume… și, de
atunci, îl ținuse minte bine!
Auzea lanțul care se lovea de scânduri și
inima-i bătea mai repede, dar nu s-a oprit! Oftatul, urmat de-un
suspin cunoscut, au răzbit până la el și-un gând întunecat ia
apărut în minte. Cu picioarele tremurânde, s-a ridicat fără să-l
știe acolo și ia văzut…
Carnea se arătă albă
printre leațurile colorate și, Meda, dezgolită pe jumătate de
haine în care n-o mai văzuse vreodată, arătând ca o pasăre
împopoțonată cu multe culori, se legăna gâfâind fără aer, sub
spatele molatec al lui Herun. Pentru o clipă doar, surâsul tâmp ia
mai rămas pe chip.
Meda n-a apucat să miște.
Când l-a simțit alături pe bărbatul ei trupul greu al celuilalt,
s-a prăbușit nemișcat alături. Ca o pasăre fără vlagă, a
început să se zbată sub strânsoarea teribilă ce ia cuprins gâtul
dar, fără a mai răzbi, țipătul înfricoșat i s-a stins pe buze.
L-a zgărâiat, a tras și l-a lovit luptându-se, dar nu se putea
întrece cu forța lui și curând mișcările i-au slăbit.
Ochii cunoscuți păreau să
n-o vadă, acoperiți de un văl roșu și-n zadar încerca să-l
strige. Simțind din nou brațul și trupul ce i-au plăcut atât de
mult, își întoarse pentru ultima dată privirea spre bărbat. Se
lăsă apoi moale, pe măsură ce ultima fărâmă de simțire i se
scurgea din trup. Valuri de căldură plăcută s-au pornit s-o
învăluie și curând nu a mai simţit nimic.
