Ziua sacră a întâlnirii
Motto:
Civilizaţia şi istoria au început
acolo unde locuieşte azi neamul românesc.
(W. Schiller, arheolog american)
Cuvinte
cheie: om,
sacru, Cosmos, Univers, daci, coloane, stâlpi, templu
Rezumat:
Urcam dealul şi paşii mei se uneau cu ai celor care cu mii de ani au tot urcat spre sacra legătură a omului cu Cosmosul. O dimensiune pe care oamenii de atunci au tot aşteptat-o să sosească şi pe care ne-au însemnat-o nouă cu locuri sacre, pentru a ne trezi din amorţeala acoperirii trecutului. Am privit fereastra mare a Universului albastru şi mi-am rezemat prezentul de verdele viitorului. Mi-am încântat privirile cu viaţa orizontului şi am strâns în palmele mele pământul Sarmisegetuzei. Am mângâiat cu lacrimile locul străbun, lespezile din calcar ale drumului care ducea, acum pieziş, spre templele străbune. În genunchi i-am rugat pe moşii şi strămoşii mei să-mi mângâie creştetul capului, ca semn că mă recunosc că le sunt urmaş.
Din
străfundul pădurii verde-maronie am auzit un geamăt prelung, un
vuiet asurzitor şi tâmplele
le-am simţit atât de pline cu sânge din sângele lor, încât am
căzut cu faţa la pământ. Auzeam foşnet şi foşnetul s-a
preschimbat în voci şi vocile în strigăte, iar dorul în durere:
La
Mănăstirea cu nouă altare / Mi-ard nouă lumânare ... / Şi din
Pădure mare S-a tăiat un Copac mare / Şi s-a făcut o Mănăstire
Albă Mare / Cu nouă altare / Şi nouă Tronuri de Aur / Cu slove de
Aur . / În Altarul Mare / E Sânta Maria Mare. / În Altarul Mic E
Sânta Maria Mică. / În Altarul din Mijloc / Maica Domnului
şedea...1
. Stâlpii
aşezaţi în forma circulară a unui timp infinit începuseră să
sune şi un cântec străvechi îl auzeam din interiorul acestora.
Voci grave de bărbaţi străvechi închinau într-un ritual
necunoscut mie şi stâlpii începuseră să se rotească într-o
horă ameţitoare, zicând: Şarpele-n
coadă de lungea, / Şi-n căpăţână se mărea / Iar trupul, mare
se făcea, / Aproape cât butea! / Zău, mi te apuca groaza! / Loc
sub talpă nu-mi avea! / De la zece ani pleca,/ De sub talpă eşea /
Casa trei zile urla! / El, mare, unde-mi mergea? / În buricul
pământului, / La mijlocul câmpului, / Pe cel drum cam părăsit, /
Cu negara acoperit / Cu troscot verde învelit / În buricul
pământului / În inima câmpului. / El aici se-ncolăcea / Pe
Mistricean aştepta... / C-al lui era dăruit / De când era copil
mic.
Ce
cod puteau să-mi ascundă aceste versuri şi de ce mintea mea le
recita într-o continuă învârtire a slovelor? Ce îmi şopteau
dealurile mănoase şi cărarea Luncii Grădiştei bătătorită de
nevoile celor ce au urcat-o în timp. Soarele încă ardea cu putere,
iar eu mângâiam lespezile şi priveam în singurătate zidurile
dacice, murus dacicus. Auzeam parcă zgomotul şi vedeam
bucăţile de andezit rânduite cu multă pricepere de cineva, văzuţi
şi nevăzuţi în acelaşi timp, într-o formă neştiută de
nimeni, bucăţi de calcar prinse în mâinile puternice ale unor
bărbaţi bărboşi şi viguroşi, cu ziceri într-o limbă simţită
mie. Am întors privirea şi, paralel cu sacrul sanctuar, clădit tot
din calcar, am văzut alte construcţii ale celor care ne-au fost
străbuni şi, dintr-o dată, dorinţa mea voia să urc spre Ţara
Haţegului, acolo, în zona Subcetate, pentru că acolo simţeam că
voi întâlni liniştea. Cât am străbătut cetatea Saemisegetuzei
un dor m-a tot chemat sprea acea ţară mirifică, de unde
istoria respira a trecut uitat. Mi-am îndreptat privirile spre
Ţara Haţegului, dar am rămas să mai veghez încă asupra
spiritelor neliniştite din Lunca Grădiştei.
Într-un
târziu m-am întrebat, înaintând atent spre cercul cu coloane din
andezit, ce se aflau spre exterior, dincolo de sanctuare, de ce dacii
le-au ridicat pentru nemurire într-un loc atât de retras al
cetăţii? Şi am înţeles că acest spaţiu deschis, unde timpul
lor se unea cu cel al cosmosului, cercetând trecerea acestuia, le
făcea legătura şi cu centrul pământului, de unde vocea zeului
suprem le trimetea, prin marii preoţi, mesajele. Coloanele de la
exterior însumau 104 blocuri de andezit, cu dimensiuni diferite;
depinde şi de poziţia în care stai să le apreciezi înălţimea,
pentru că ceilalţi stâlpi, de astă dată din lemn, continuau cu
un alt cerc de 84 de piloni. În toate cercurile am găsit un număr
par de stâlpi sau de blocuri din andezit. Versurile populare La
mijlocul câmpului, / Pe cel drum cam părăsit, / Cu negara acoperit
/ Cu troscot verde învelit, descind spre o căutare a
unui răspuns: stâlpii din andezit, de la exterior, ar fi putut
sugera cetatea timpului păzită de războinicii daci; în
rândul al doilea, stâlpii din lemn, care variau în înălţime, ar
putea constitui componenţa familiilor acestora, gata oricând să îi
înlocuiască, când situaţia le-o cerea. În societatea dacă
exista un deosebit respect faţă de familie şi de bătrânii
societăţii. Cei şase stâlpi înguşti, cărora li se alătura
unul lat, sugerau regele şi sfatul înţelepţilor. Stâlpii din
piatră, unde timpul i-a statornicit ca preoţi apărători ai
credinţei în zeul suprem şi în nemurirea sufletului, vegheau la
legătura permanentă a dacilor cu Universul şi cu vocea Pământului.
Spre deosebire de cercurile din piatră, cercul
stâlpilor din lemn era întrerupt de 4 praguri, marcate prin blocuri
de calcar, ce constituiau intrările în acest spațiu.
Un spaţiu sacru al timpului despre care înţelepţii cetăţii
aveau cunoştinţă.
Timpul lor era
cercul blocurilor şi al stâlpilor care, într-un calcul perfect,
sădit cu grosimea şi înălţimea lor, conducea la anul solar, la
zilele şi anotimpurile care treceau peste ţara dacilor. Am urcat şi
am coborât dealurile vecine ruinelor cetăţii şi am încercar să
observ, cu ochii scrutători ai moşilor mei aşezarea din timpul în
care ei trebăluiau cu grijile şi dorinţele lor, în casele
circulare, cu acoperiş în formă de con. Le auzeam fluturând
iţarii largi în bătaia vântului şi le simţeam respiraţia
sănătoasă a trupului, le ascultam limba care nu diferea mult de
cea pe care o vorbesc eu azi, şi sapa, şi toporul, şi foarfecele
şi behăitul oilor şi râsetele dacilor la strânsul recoltelor de
toamnă. Mă auzeam pe mine gângurind în timpul istoriei şi mă
lăsam legănat în tangajul autocarului care mă îndrepta spre
casă, casa mea din Bucureştiul României de azi. Îi mulţumeam lui
Dumnezeu că trăisem şi clipele reîntoarcerii şi regăsirii
poporului pierdut. Un popor primit de Creator şi dăruit cu o
ţară binecuvântată. Origenes Adamantius (185-254), într-una
dintre discuţiile sale cu mai marii timpului din Grecia, spunea: Ce
să mai spunem de britani şi de germani, care locuiesc lângă
ocean, sau, ca să trecem la barbari, de daci şi sarmaţi şi sciţi
dintre care neamuri cele mai multe n-au auzit până acum cuvântul
Evangheliei. Dacii auziseră, pentru că
teritoriul lor de la sud-est fusese străbătut, cu mult înainte de
cele consemnate de gânditorul grec, de primul discipol al Fiului lui
Dumnezeu, Sfântul Andrei.
Mă
simţeam mulţumit şi liniştit, poate şi
pentru faptul că mă aflasem atât de aproape de locurile sacre ale
poporului pierdut,
pe care am dorit atât de mult să le simt prin ceea ce mai rămăsese
de pe urma lor. Ziduri reci, dar cu o mare căldură spirituală,
încât atunci când le atingi simţi furnicături în vârfurile
degetelor şi transpiraţia te taie pe frune şi în dreptul inimii.
Loc sacru pentru noi, Sarmisegetuza a rămas tăcută în bezna
nopţii care începuse să se aştearnă.
Bibliografie:
Brâncuş,
Grigore, Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii
române, Editura Dacica, Bucureşti, 2009.
Daicoviciu,
Hadrian, Dacii,
Editura Hyperion, Chișinău,
1991.
Densusianu,
Nicolae, Dacia preistorică, Editura
Arhetip, Bucureşti, 2002.
Eliade,
Mircea, Istoria
credinţelor şi ideilor religioase,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.
Crainicu,
Felix, Legendele dacilor
liberi, Editura Dacica, Bucureşti,
1
Lovinescu, Vasile, Interpretarea ezoterică a unor basme şi
balade populare româneşti, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1993.
