Dincolo
Urcam în tăcere
povârnișul lin, minunându-ne de verdele crud al frunzelor, de
cerul absolut senin, de mireasma acelei zile de început de vară, de
cântul vioi al păsărelelor. Era prima zi cu soare și pământul
era reavăn, pe alocuri chiar băltind, de la șuvoaiele de apă
cazute din cer atâta amar de vreme. Ne îndreptam în jur de 80 de
oameni, spre acel loc sacru, spre cimitirul vechi de 3000 de ani și,
fiecare dintre noi renunțase pentru câteva momente la șirul
gândurilor năvalnice, mai mult sau mai puțin banale, legate de
grijile cotidiene, căci toți trăiam o singură emoție acum, e
adevărat, fiecare în felul său dar, în același timp, în
completă rezonanță cu ceilalți. Puteam simți acea energie
uriașă, creată de mințile și sufletele noastre, plutind peste
tot în juru-ne, numai natura își vedea de ale ei ca și cum
prezența noastră n-ar tulbura-o câtuși de puțin. Când și când,
câte unul dintre noi se mai desprindea de grup pentru a face o
fotografie, și acela cu mișcări atât de suave încât părea că
dorește să capteze acea parte nevăzută a fiecăruia dintre noi.
Odată ajunși la
locul stabilit, impresiile dădură buzna afară din noi iar, pentru
o vreme, se reinstală zarva aceea necontenită, specifică omului de
la oraș. Vorbeam unii peste alții, entuziasmați, în timp ce ne
instalam corturile și ne pregăteam de cină. Însă, pe măsură
ce se apropia ora 11, vociferările scăzură iarăși din
intensitate, de parcă ne-ar fi fost teamă să nu tulburăm vreun
spirit al nopții. Încet-încet, am parcurs toate ritualurile
stabilite, cântul tribal către cele patru zări, purificarea
noastră și a tuturor obiectelor de cult aduse de fiecare dintre
noi, aducerea de ofrande elementelor naturii, iar acum ne pregăteam
de punctul principal din program, cel care ne reunise pe toți, în
acea seară, printre acele morminte străvechi: activarea și
conectarea centrilor noștri energetici cu Pământul și întreg
Universul.
Ne așezarăm
fiecare cu capul spre nord, îndesați în sacul de dormit, cu o
sticlă de apă alături, lăsată deschisă la ultimele indicații
ale maestrului nostru. Nerăbdării îi luase locul o moleșeală
plăcută, respirația unora devenind grea, semn că adormiseră. Eu
n-aș fi putut să dorm pentru nimic în lume într-un asemenea
moment când porțile Universului erau gata să se deschidă pentru
noi, lăsându-ne pe cei mai norocoși să aruncăm o privire
dincolo.
“Începem!”
zise
maestrul și inima, care aproape că îmi acoperise gândurile cu
bătăile ei pe parcursul întregii zile, dădu să iasă afară din
piept când, exact în aceeași clipă, din senin, picuri fini de
ploaie, abia perceptibili, prinseră a ne spăla fețele. Curând,
sunete de pe altă lume acoperiră tăcerea nopții iar mii de
întrebări mi se zbăteau în cap. “Ce
se va întâmpla cu mine?” “Ce voi simți?” “Ce ființe
nepământene umblă printre noi scoțând zgomotele acelea ciudate?”
“Voi fi aceeași dinainte, după ce conectarea va avea loc?” “Dar
dacă pățesc ceva?”
Treptat, frica își făcea loc lângă mine, în sacul de dormit.
Zadarnic încercam să mă liniștesc cu invocări și rugăciuni
către Dumnezeu și toți sfinții. Nu era chip de meditație. Timpul
mi se scurgea printre degete, căci jumătatea de oră era pe
sfârșite iar eu nu reușeam să mă conectez cu nimic altceva decât
cu aceeași minte neobosită dintotdeauna. Nu se oprea pentru nimic
în lume, deși încercasem, rând pe rând, toate tehnicile
cunoscute de relaxare. Poate că mai erau doar 5 minute până la
semnalul de final când, o sferă de lumină incandescentă se
materializă pe cer, la o oarecare înălțime deasupra mea și
prinse a se îndrepta cu o viteză amețitoare către mine. Fără
să-mi dea răgaz de gândire, îmi pătrunse în piept și, de
acolo, în fiecare lăcaș ascuns al trupului fizic, înfiorat de
plăcere, apoi în corpurile mai subtile de care, ca prin minune,
eram perfect conștientă. Totodată, simțeam cum sufletul mi se
extinde la infinit, cuprinzând tot ce există. Eram una cu Pământul
și cerul înstelat de deasupra mea, eram fiecare ființa care a
existat vreodată în acest Univers, lumina și întunericul, eram
Dumnezeu, căci știam totul despre toate. Valuri uriașe de energie
mă cutremurau necontenit iar glasul maestrului care ne dădu
trezirea, îmi sună ca de pe alte tărâmuri. Într-un tărziu, mă
ridicai și eu în capul oaselor, privind mirată în jur, ca și cum
m-aș fi așteptat să văd cu totul altceva în locul acelor figuri
adunate în jurul meu, privindu-mă cu îngrijorare. “Ești
bine?”
mă întrebară cu toții în cor. “Sunt
nemapomenit de bine!”
le răspunsei eu cu un zâmbet larg până la urechi. “Atunci
bea-ți apa!”
îmi aminti unul dintre ei. “O
să te simți și mai bine.” Băui
tot, până la ultima picătură, convinsă că era apă vie cea care
îmi aluneca pe gâtlejul uscat. Nu uitasem de ploaia fină, căzută
din cerul înstelat.
În lunile ce au
urmat, schimbarea mi s-a instalat în suflet subtil, îndepărtând
toți norii aceea de nesiguranță și teamă cu care eram atât de
obișnuită. În locul lor, o lumină caldă mă încălzește clipă
de clipă, căci acum știu fără tăgadă, cine sunt eu și de unde
vin.
