Textul nr. 104 Podul

Podul

”…Pân`la Pod-de-carne 

Că n-a fost de carne, 

Dar ni l-om face 

Cu carne de-a noastră. 

…Pân`la Pod-de-os 

Că de os n-a fost,

Ci de os l-om face 

Cu oasele noastre.” 

(Baladă populară)

        Mireasma veştedă a zilei o învăluie odată cu oboseala nesfârşită a mersului cu picioarele pe nisipul fierbinte. Arborii înalţi şi pietrele de la marginea râului se dilată, îşi destramă conturul în aerul încins al după amiezii de vară târzie, îi dau Matildei senzaţia cristalizării unui alt spatiu, perceput doar pe jumătate. Până la pod mai este puţin de mers, trebuie doar să treacă de casa zugrăvită în verde la portile căreia stă o fată cu umerii goi, arşi de soare, o fată care încearcă să vândă sticleţi şi papagali vorbitori rarilor trecători, celor care de obicei nu cumpără nimic, poate doar o cană de lapte de oaie ca să-şi potolească setea.

        Înserarea acoperă cu aur întinderea apei pe care plutesc trunchiuri uşoare de lemn, a râului care uneşte şi desparte, oglindă reflectând imaginea femeii aplecată să-şi spele sudoarea şi praful strâns în timpul călătoriei făcute pe platforma ultimului vagon al trenului care duce miei. Odată cu lăsarea întunericului râul tulbure se umflă, smulge arborii obligându-i să plutească pe spinarea lui, să călătorească prin mijlocul oraşelor şi să se piardă apoi în largul mării. O mreană se trezeşte din somn şi începe să urce râul tulburând imaginea chipului cu pometi puternici, ochii negrii ca o altă apă neagră şi ea, repetându-se în fiecare undă.

”Omoar-o!” strigă, râzând încetişor, fata de la poartă. Matilda îşi continuă mersul printre nisipurile fierbinţi, aerul rămâne nemişcat, apele sunt iar ca nişte oglinzi şi papagalii o strigă cu toate numele de pe lume şi cu numele său: ”Omoar-o Matilda, omoar-o!”

”Până la pod mai este, mai esteee!...drum lung…tu vino să dormi. Somnul lin ţi-o fi, florile te-or năpădi, pe gură, pe nas, pe albu-ţi obraz…”

Cu un murmur confundat cu mersul trenului încărcat cu mieii adormiţi, apele urcă fără grabă, peste maluri, inundând curtea cu pământ negru, bătătorit, a casei zugrăvită în verde, de la poarta căreia a dispărut fata aceea nebună cu păsările ei cu tot. Vântul aduce aroma dulce a lanurilor de secară abia secerate, aromă prevestitoare a unei mari fericiri, nu întotdeauna cea aşteptată, după cum îi spusese

mătuşa Elisabeta atunci când se hotărâse să plece în această călătorie spre podul pe care trebuie să-l treacă, dar, mai întâi, să-l găsească. Acolo trebuie să fie Nandru, podarul, cel care schimbă scoici de râu pe tutun negru şi care poate îi va spune ceva ce ar putea să schimbe câteva lucruri.

La mal se află o barcă din lemn negru, prea întunecată ca să nu fie o capcană, poate are lemnul putrezit, ros, nu poţi urca în ea şi vâsli spre locul de veghe iar drumul e numai pământ, noroi şi apă. Pe râu, sticlind în lumina lunii, plutesc mari crengi cu stoluri de păsări ucise, devorate una câte una de ştiucile flămânde. Matilda urmăreşte curgerea monotonă a râului amintindu-i de vremea când nu cunoscuse zbuciumul, zilele calde în care se întindea pe iarbă, închizând ochii, simţind cu mâinile şi picioarele, cu nasul şi gura, cu trupul întreg, murmurul apelor alergând în adâncul pământului, tulburând-o, lăsând-o nici veselă, nici tristă, să se încălzească la razele soarelui. Atunci credea că viaţa o să-i fie mereu aşa, scurgându-se între maluri bine trasate, într-o linişte mare, ruptă din când în când de strigătele lui Nandru, podarul, binecuvântând apa şi soarele, de chemările baciului trecând podul cu turma de oi, grăbindu-se să ajungă acasă înainte de căderea nopţii. Atunci toate lucrurile erau reale, nu aveau semnificaţie, doar existenţă. Cumpăraseră de Paşti un miel pe care nu l-au tăiat, n-au făcut drob şi friptură din el, l-au lăsat să pască iarba din curte, să moară de bătrâneţe, aşa cum muri-vom cu toţii – zicea mătuşa Elisabeta – dacă nu se întâmplă ceva între timp, ceva care să rupă curgerea vieţii asemenea râului prin albie.

“Vino încoace” – o chema unchiul Ioan, scoţând un coş cu mere ionatane din bufetul umplut cu dulceţuri şi fructe, “vino să-ţi dau un măr”, apoi după ce mânca mărul zemos şi îşi ştergea cu dosul palmei sucul lipicios scurs pe bărbie, unchiul o culca pe pat, învelind-o cu o pătură moale, din lână de oaie, până sub bărbie, stingând lampa, lăsând-o să doarmă iar el ieşea afară să-şi aprindă încă o ţigară, înduioşând-o cu tusea lui seacă. Peste doi ani, unchiul Ioan a trebuit să plece în sus, pe râul care şi-a deschis apele primindu-l, apoi râul s-a închis la loc, purtând pe valuri în jos, spre pod, roiuri de insecte cu aripi străvezii pe care le-a văzut Nandru şi a venit la mătusa Elisabeta care n-a plâns, a ieşit afară şi la lumina lunii pline a tăiat cocoşul cel mare, a închis casa şi a plecat de-a lungul râului cu Matilda în brate, până la halta unde s-au urcat în trenul cu miei adormiti.

Poate era mai bine să nu se întoarcă niciodată aici. S-a întunecat de-a binelea şi pe malul râului nu-i nimeni, nici măcar câinele lui Nandru. Avea dreptate fata aia, până la pod mai este drum lung, prea lung. Începe să o cuprindă frica şi frigul, iepuri cu ochii roşii se rotesc în jurul ei descoperind sensul unor amintiri, copleşind-o cu toată durerea locurilor din care nu mai răzbate nici un glas cunoscut ei, singură în această călătorie care a venit deodată cu patima ei pentru râu, pentru podul pe care dacă îl va trece se va putea odihni, va şterge pulberea drumurilor şi spaima nemăsurată ce o apasă ca un junghi între umeri. Ce va fi acolo, la capăt de drum? Ce-i va spune podarul? Îi va vorbi despre tot felul de lucruri care poate că nu s-au întâmplat niciodată, despre adâncul râului tulbure şi mreana ce coboară din întunericul muntilor, crudă şi flămândă? Sau poate că nu-i va spune nimic… S-a lăsat noaptea şi Matildei îi este somn, apa râului răsună răcoros pe nisipul moale şi auriu, apă tocmai bună să-i scalde trupul pe-ndelete, să-i spele febra şi foamea, să anuleze orice în afară de această clipă în care stă singură pe malul pustiu al apei, cu sufletul liber de tot, nici veselă, nici tristă.

Acum poate să ajungă, în sfârşit, la pod. Să stea faţă în faţă cu Nandru, să-i dea tutunul negru de la mătuşa Elisabeta, să fumeze împreună cu el şi să-i spună unde se duce trenul cu miei şi de ce aceştia dorm aşa cum va dormi şi ea peste câteva clipe, somn necesar, dens, ca o ecluză eliberând apele strânse între maluri.

Fata de la casa zugrăvită în verde înaintează despărţind apele în două, purtând pe umeri sticleţi şi papagali vorbitori, ciugulindu-i algele din părul negru ca o altă apå, întunecată. Dar aceasta va fi o altă poveste. O poveste de dincolo de ape.