Visul...coreean
Moto: „Doresc
să fiu înmormântat în groapă de pământ reavăn...” – din
Testamentul Înalt Prea Sfinţitului Bartolomeu Anania.
Când a aflat
că l-au disponibilizat, că adică l-au dat afară de la mină, era
în birou, o baracă..., a pus telefonul în furcă şi a rămas pe
gânduri preţ de mai bine de un ceas... Ca o cariatidă... Nemişcat,
înţepenit pe picioarele-i subţiri şi lungi, precum două crăcane
de ulm, cu privirile rătăcite pe peretele alb-murdar, izânit de
praful de cărbune împrăştiat din carieră în aerul aproape
irespirabil, nu a schiţat un gest, n-a scos vreo vorbă, a dialogat
doar în gând cu el însuşi. Circulaseră de o bună bucată de
vreme zvonuri cum că Guvernul ar intenţiona să închidă minele
nerentabile, dar lui nu-i venise să creadă. Fără îndoială că
vestea asta îl şocase, ar fi putut şoca pe oricine care ar fi
aflat că gata, de săptămâna viitoare n-o să mai aibă slujbă...,
cu atât mai mult pe unul crescut şi educat într-un sistem
neconcurenţial, supercentralizat, în comunism adică.
Idu a văzut pentru prima oară lumina
zilei într-un sat din Oltenia, după adoptarea decretului lui
Ceauşescu de interzicere a avorturilor, era carevasăzică decreţel,
însă dorit de părinţi – amândoi ţărani simpli, membri ai
Cooperativei Agricole de Producţie „Frăţia” din localitate,
fără carte, fără avere, dar cu credinţă în Dumnezeu şi
valorile morale autentice – care au ţinut morţiş să scoată
ceva din el, unicul lor copil, să ajungă „domn”, aşa cum multe
odrasle din sătucul acela dintre dealuri izbutiseră să devină, şi
au trudit pentru împlinirea visului lor, toţi banii câştigaţi cu
ziua pe la unul şi altul, la muncile câmpului, îi băgaseră în
educaţia băiatului. E drept că nici el nu le înşelase
aşteptările, i-a plăcut cartea, nu era primul din clasă, dar al
doilea, al treilea în fiecare an ieşise, iar poziţionarea pe
locurile fruntaşe s-a menţinut şi la Facultatea de Mine din
Petroşani. Asta îi plăcuse, asta făcuse... La absolvire, şi-a
ales o mină din Valea Jiului.
Ziua în care primise vestea că n-o să
mai aibă loc de muncă, la câţiva ani buni după revoluţie, a
fost şi cea dintâia în care a trecut pragul unei cîrciumi de
şantier. La plecarea spre casă, după program, a intrat glonţ în
bufetul muncitoresc din apropierea carierei, botezat de mineri –
lesne de priceput de ce – “La pufoaica-ngăurită”. Tot atunci
era pentru prima oară când se îmbăta... A băut ca să-şi înece
amarul până s-a făcut criţă. Când să se închidă localul
şi-au dat să plece chiar şi cei mai fideli şi destoinici clienţi,
l-au luat şi dus acasă nişte ortaci, că el, pe propriile-i
picioare, n-ar fi fost în stare să ajungă. Când nevastă-sa,
Martha, l-a văzut în halul în care era, a făcut criză de nervi,
greu de tot au reuşit minerii să o calmeze, Idu era legumă, nu
putea să articuleze două vorbe, se bălăngănea pe picioare,
sprijinit de o parte şi alta de ortacii care l-au pus pe pat. Până
dimineaţa, a dormit neîntors, iar sforăitul i se auzea şi din
apartamentele vecine.
A doua zi, nevastă-sa a băgat divorţ,
de fapt mai de demult aveau neînţelegeri, femeia, frumoasă şi cam
curvuliţă, se ţinuse pe ascuns când cu unul, când cu altul, Idu
simţise ceva şi de atunci au apărut discuţiile, disponibilizarea
lui a fost picătura care a umplut paharul sau poate doar pretextul
care să-i permită Marthei concretizarea dorinţei ce o ardea:
refacerea vieţii alături de ultimul ei amant, mai tânăr şi mai
bogat decât Idu, un întreprinzător ce dezvoltase o prosperă
afacere cu pompe funebre în zona Văii Jiului. Şi l-a lăsat...
Copii nu avuseseră, avere nu prea agonisiseră împreună,
apartamentul în care locuiseră era al ei de dinainte de căsătorie,
încât n-a fost prea complicat la partaj.
Obligat de împrejurări şi destin,
bărbatul s-a mutat la ţară, în micuţa casă cu pridvor în care
se născuse şi-şi trăise copilăria, nelocuită după moartea
părinţilor lui. Fără slujbă, măcinat de un puternic sentiment
de abandon, uitat de fosta nevastă şi societate, Idu a luat în
piept, din plin, greutăţile vieţii care, într-un fel, l-au împins
treptat-treptat să îşi facă un prieten de nădejde care de
fiecare dată îi acorda sprijin necondiţionat: Bachus. Pe zi ce
trecea, îşi îneca din ce în ce mai aprig, în pahar, amarul.
O altă transformare structurală,
profundă şi oarecum surprinzătoare suferise, între timp, Idu.
Niciodată nu simpatizase regimul comunist, avusese chiar repulsie
faţă de tot ce presupusese acesta, considerându-l o adevărată
ciumă, însă acum îl adora... Devenise din opozant, simpatizant,
ideologia roşie pusese stăpânire pe el pe nesimţite, i se
furişase în fiecare celulă, îi pătrunsese în oase şi minte,
fusese aşa... ca o dragoste oarbă, ciudată, pătimaşă, devenise
cititor pasionat de literatură marxist-leninistă şi adept înfocat
al principiilor comuniste, acum credea cu ardoare că “orânduirea
comunistă este cea mai dreaptă dintre orânduiri pentru că pune
omul şi interesele sale majore mai presus de orice”. Convingerea
asta şi-o formase de mai mult timp, însă peste citatul ăsta care
îi aparţinea lui Ceauşescu dăduse, decurând, răsfoind o broşură
pe care o găsise întâmplător în podul casei, o cuvântare la una
dintre plenarele Comitetului Central al Partidului Comunist Român. O
cărticică prăfuită, cu paginile îngălbenite de trecerea
timpului şi coperţile roase de carii, dar care, considera el,
conţinea adevăruri de netăgăduit.
Şi-ar fi dorit să poată da timpul
înapoi, pe vremurile de odinioară când cu toţii aveau asigurate
un loc de muncă şi o casă, mică, mare, nu conta, când te lua
Miliţia de pe drumuri şi te obliga să te angajezi undeva, în
funcţie de calificarea pe care o aveai, numai să nu arzi gazul de
pomană pe stradă şi prin cârciumi, dar ştia că asta nu mai e
posibil în România. Comunismul murise aici pentru totdeauna...
Tânjea însă după vremurile acelea, iar dorinţa lui arzătoare,
pe care o mărturisea tot mai des în ultima perioadă era... să
trăiască din nou în comunism... Un tovarăş de pahar, bun prieten
al lui, i-a aruncat aşa, într-o doară, o idee, de ce nu pleci tu,
mă, Idule în Coreea de Nord, acolo, să ştii, e trai pe vătrai...
Din acel moment, pentru Idu, Republica Populară Democrată Coreeană,
ultimul bastion al comunismului autentic, aşa cum o considera,
devenise o fata morgana, iubita în al cărei aşternut cald ardea de
nerăbdare să ajungă. Şi, şi-a făcut un plan pe care era hotărât
să-l ducă la îndeplinire.
***
Înainta greoi, domol, cu paşi rari şi
inegali, prin noroiul slinos, lipicios, aluneca din când în când,
gata să pice, dar se redresa deîndată şi mergea mai departe,
vântul năpraznic, şuierând dinspre răsărit, îi răvăşea şi
răsucea în spirale pletele bălaie, mii de ace îi înţepau
obrajii, lacrimi, de ger, îi umeziseră ochii...
Pornise în marea aventură coreeană...
Îşi luase doar un geamantan cu lucruri de primă necesitate,
oficialii Ambasedei Coreei de Nord care îi aprobaseră plecarea îi
promiseseră că acolo va avea tot ce e necesar pentru un trai
decent. Aşadar, mergea încrezător înspre locul de unde urma să
ia autobuzul care să-l ducă în capitală. Exalta la gândul că nu
peste foarte mult timp avionul cu care urma să plece din Bucureşti
va ateriza la Phenian. Nu privea înapoi, n-avea ce să regrete.
Zborul până în Coreea a fost lipsit de peripeţii, dar pe
aeroport, stupoare... Mulţime de oameni cu pancarte pe care scria
ceva într-o limbă necunoscută lui, strigau, se agitau, îşi
manifestau bucuria, pentru ce, habar n-avea... Doi bărbaţi în
uniformă i-au reţinut paşaportul şi i-au pus cătuşe la mâini.
Într-o engleză de baltă, pe care cu greu a priceput-o, i s-a
explicat că la ei e revoluţie, că regimul comunist a căzut, un
alt sistem, democratic, s-a instaurat şi că e arestat.
Inima stătea să-i sară din piept,
broboane de sudoare îi invadaseră faţa şi... deschise uşor
ochii... Razele soarelui după-amiezii de vară îi mângâiau din
lateral faţa ridată.
- Oh, Doamne, îţi mulţumesc că a fost doar un vis !, imploră Idu divinitatea.
- Oh, Doamne, îţi mulţumesc că a fost doar un vis !, imploră Idu divinitatea.
Respira uşor şi rar, din ce în ce
mai rar, întins pe spate sub un arin bătrân de la marginea
zăvoiului din spatele casei.
Între trupu-i firav şi pământul
reavăn cu care doar peste trei zile avea să se contopească veşnic,
firele verzi şi zvelte ale ierbii...
