CUM
S-A FĂCUT DE N-A AJUNS VASILE DOMN
Vasilică
era bun la carte, dar, oricât de bun ar fi fost, domnul Tiron,
învăţătorul satului, tot găsea vreun chiţibuş care îl obliga,
chipurile, să-i aplice o corecţie. Şi bietul Vasilică primea
zilnic câte una. Dar, nu-i aşa? Bătaia-i ruptă din rai, vorba
bătrânilor.
De
altfel, chiar badea Costache şi lelea Profira îl sfătuiseră pe
Tiron să ţină băiatul din scurt, să nu-l lase de capul lui, să
nu deprindă cine ştie ce apucături rele.
-Dă-i
bătaie, domn’ învăţător, ca să n-o ia razna! Eu nu cresc la
casa mea o puşlama care să mă facă de râsul satului.
De
râsul satului nu l-ar fi făcut băiatul, nu-i stătea în fire, dar
se mai lua şi el cu ceilalţi băieţi şi mai făceau câte una
boacănă, iar domnul învăţător îşi ieşea cam repede din
pepeni.
Din
neamul lui Vasile nu mai fusese nimeni la şcoală. Tatăl lui şi
mama puneau degetul acolo unde trebuiau să iscălească. Dar, după
reforma lui Cuza, de la care se cam scursese peste jumătate de veac,
tot mai mulţi ţărani se lăsau lămuriţi şi-şi dădeau
odraslele la învăţătură. E drept că, toamna şi primăvara,
când oamenii nu mai pridideau cu munca pe ogoare, ţâncii dădeau
tot mai rar pe la şcoală, numai pe timp de ploaie, când nu se
putea intra în câmp, iar iarna veneau doar cei care aveau sumănel,
opinci şi cuşmă.
Vasilică
strângea toate mucurile de lumânare şi, seara, când cădeau
trudiţi toţi ai casei, el se aşeza la gura sobei cu „Alexăndria”-n
braţe. Ce-i mai plăcea lui de calul Ducipal şi de Alexandru, când
era copil la casa lui Filip, tătâne-su, şi a Olimpiadei, mama lui,
şi cum învăţa el cu Aristotel să citească-n stele şi câte şi
mai câte...
Când
povestea ce citise, toţi rămâneau cu gura căscată ascultându-l.
-Ai
să ajungi domn mare, Vasilică! îi zicea bunicul, Dumnezeu să-l
odihnească.
Dar
Vasilică n-a ajuns niciodată domn, a rămas ţăran şi ţăran a
murit. A făcut toată viaţa lui munca la câmp temeinic,
pe-ndelete, gospodăreşte.
Când
a rămas fără nimic şi muncea la colectiv spre a-şi întreţine
numeroasa lui familie, făcea la fel precum făcuse totdeauna pe
pământul lui. El nu fuşărea ca alţii, care acopereau cu ţărână
buruienile şi-a doua zi câmpul arăta ca şi cum n-ar fi fost deloc
prăşit. El muncea ca şi cum ogorul ar fi fost încă al lui şi de
aceea norma îi era mai mică şi simbria pe măsură. N-avea cătare
calitatea ...
Duminica,
după liturghie, toţi bărbaţii se întâlneau şi sfătuiau,
puneau ţara la cale ori depănau amintiri din război.
Un
leat de-al lui Vasile, unul Condurache, îi puse într-o zi o
întrebare:
-Uite,
măi Vasile, nu pricep cum tu, cel mai bun la carte dintre toţi, nu
te-ai dus mai departe la învăţătură, ca să-ţi faci un rost...
Că doar moş Costache avea cu ce te ţine...
Fiindcă
se lăsase tăcerea şi toţi aşteptau un răspuns, Vasile le-a spus
care a fost pricina:
-N-a
fost de vină tata. El chiar a vrut să mă dea la liceu, cum îl
îndemnase Tiron, dar n-am vrut eu, cu tot dragul ce-l aveam pentru
învăţătură. Nuielele lui domn’
Tiron , luate pe merit şi pe nemerit, au fost pricina. Ce-am gândit
eu atunci cu mintea mea necoaptă? Auzisem cum că, la liceu, fiecare
materie e predată de un alt profesor şi cum aveau să fie cinci-
şase lecţii pe zi, mi-am făcut socoată că am să capăt tot
atâtea bătăi şi, dacă toţi băteau ca Tiron, era peste putinţa
mea de îndurare.
Tata
m-a pus să aleg ce vreau.
-D-apoi,
tată, rămân la plug, ce să fac? Amu’
n-am nici plug, nici pământ, nici boi...Dacă mă făceam domn,
poate mi-ar fi fost mai bine, dar nu m-am făcut. În armată, un
colonel a vrut să mă trimită să mă fac agent sanitar, dar când
i-am spus că n-am decât patru clase primare, s-a lăsat păgubaş
şi am rămas cătană de rând. Mi-am ispăşit prostia cu vârf şi
îndesat până acum, încheie Vasile, căzând pe gânduri.
Toţi
ştiau însă că Vasile nu era nicidecum prost. Continua să
citească. Împrumuta cărţile de istorie ale liceenilor din sat şi
le da la toţi pilde din ceea ce ştia. Era unul dintre înţelepţii
satului.
Şedea
şi-acum la gura sobei, la lumina lămpii cu gaz sau a vreunui muc de
lumânare, cu o carte-n mână, pe când pruncii lui dormeau duşi,
iar nevastă-sa cârpea, la lumina aceleiaşi lămpi de gaz sau
lumânare pâlpâindă, ciorapi, cămăşi şi rochiţele.
Când
se auzea cântatul cocoşilor de miezul nopţii, mergeau şi ei la
culcare, în vârful picioarelor, nu care cumva să-i trezească pe
copii, care mergeau a doua zi la şcoală, iar ei, sculaţi cu
noaptea-n cap, o luau , iar şi iar, de la capăt: la grajd, în şura
oilor, în grădină, în vie, la colectiv, peste tot.
Numai
frica de bătaie îl făcuse pe Vasile să nu ajungă domn şi el
ofta ori de câte ori îşi aducea aminte de Tiron, învăţătorul
aspru de demult, şi de nuiaua lui de alun.
