Chemare
Aștept, la colțul
unei uitate străzi a orașului, în lumina albastră a cerului
senin, miracolul necunoscut al plecării obișnuinței unor frici.
Hai, vino, apropie-te, luminează-mi calea cu zâmbetul de lumină al
ochilor tăi! Fii primitoarea nevoii de a iubi, nepotolită sete ca
singur țel al vieții, fără ca nimeni să știe de ce. Stau aici,
între cer și pământ, ca o cruce cu brațele larg deschise,
așteptându-te, privindu-te, iubindu-te. Cresc până la nori și
cobor până în străfundurile mărilor, însoțindu-mi înălțarea
cu versuri niciodată scrise. Când nimeni nu mai caută prietenia
poetului în alt fel decât sub un chip pe-o bancnotă, un foc rău
și roșu ca sângele vărsat izbucnește peste pământ; sevele lui
sunt bolnave. Înainte să se întâmple asta, ajută-mă să
mulțumesc celor ce m-au făcut să mă simt o floare ofilită sub
metalica lor răsuflare. Nu mă cunoșteau sub numele cel nou al
înfăptuirilor, ca și cum ar fi privit de sub cupola altui timp. Să
fie aceasta o altă trudă a cerurilor.
În fața mea e
lumină, înapoi întuneric. O lume de mulți ani și multe vieți,
părându-mi doar visul unei clipe ce se risipește în culori, ca
fumul din luleaua pictorului, prietenul meu. Brațele mele se întind
până la rădăcinile orizontului dăruit de părinți. Fiecare
povață a lor e coroana copacului așteptându-și vremea roadelor,
pășind acum, prin tine, în lumina dinaintea mea. Adăpostește
păsări albe, negre și unele specii de fiare, niște pisici
sălbatice care vor neîncetat să le vâneze fără să poată.
Păsările m-au învățat nesfârșita tânjire către nori. Acolo
n-au fost aflate necunoscutele dureri. Vântul lor aspru îmi șuieră
câteodată peste creștet și atunci mi se pare că uit. Mă
trezește veșnicul mieunat flămând al jivinelor cu blană de
spini.
Hai, deschide-mi
porțile și fântânile, cu pași proaspeți ară-mi ogorul
așteptând și respiră-mă cu sufletul tău. Spală-mi privirile cu
raze de constelații oglindite în boabele de rouă ale dimineților
proaspete. O coloană fără sfârșit va fi scrierea timpurilor pe
cumpăna acestor fântâni, în fața casei de cuvinte cu ferestrele
aprinse înăuntru. Și nu vor fi uși, nici porți și nici garduri.
Pești fosforescent violet vor înota liberi, ca în primele ape unde
i-am întâlnit căutându-i. Fiecare din ei mi-a dăruit un vers. Se
simțeau buni, mă întâmpinaseră ca pe un musafir și mă
iubiseră. Acolo, sinea fiecărui cuvânt înflorise, trăindu-și
culmea durerii.
În țesătura de
mătase a stelelor sunt un mugur însemnat cu o cruce care nu mă va
răstigni. Pot să-ți promit doar o nevinovată nebunie a clipei
lăsată ca semn. Și câtă vreme argintul Lunii va râvni încă
nesfârșitul aur al Soarelui, va fi noapte și va fi zi; o veghe și
după aceea un fel de somn inversat, întors înapoi ca prăjitura
bunicii, cu dulceața altor vremi. O armonie a amintirii, ca joaca
unor copii.
Apoi, o toamnă
oarecare va adormi fructele împrăștiate în bucuria unei visate
risipe sub covor auriu de frunze. Ascunse poartă în inimi semințele
ce cheamă hrana curată a zăpezilor albe, pentru a rodi iar și
iar. Vom sta împreună la fereastră, privindu-le încolțind. Și
când ne vom trezi va fi primăvară. Semnul acesta, rotund ca o
roată a cerului vieții, e scris în fiecare frunză și în fiecare
stea. Păsările știu, pentru că doar lor le e dăruit zborul.
Înalt stau, cu
brațele deschise, ca o nedăltuită cruce a copacului, înaintea
zâmbetului tău de lumină. Înapoi se sfârșește un întuneric pe
care pisicile sălbatice nu l-au mai putut aprinde.
Înmugurește-mă.
Am fost doar o închisoare din a cărei beznă această chemare a
evadat.
