Maria
Maria
îşi recupera forţele consumând fructe de pădure, culese cu o zi
înainte. Nu acorda mâncării nici o atenţie, ducea precipitat la
gură perele acrişoare strâmbându-se din când în când, - totul
cu gesturi maşinale şi privind în acelaşi timp, printre
stinghiile pătulului, ca să nu scape din ochi uşa casei.
Pentru
o fetiţă de zece ani, răceala şi umezeala toamnei aproape că nu
contau. În ziua aceea, totuşi, îi era tare frig, şi mai mult o
durea tot corpul.
“Dacă
stau aici şi aştept, poate o să adoarmă şi mâine va uita, n-o
să mă mai bată. Dar şi dacă mai stau mult şi nu se culcă, mă
va căuta, iar dacă mă va găsi”…
În
clipa următoare, uşa se deschise şi în lumina lămpii, distinse
clar trupul mătăhălos al mamei vitrege.
-
Maria, unde dracu’ te-ai băgat? Las’ că pui io mâna pe
tine, mâine dimineaţă… Crezi c-o să uit?
Maria
se strânse mai tare în culcuşul pe care îl
improvizase din mătase de porumb şi frunze. Auzi cum bătrâna
trânteşte uşa şi trage zăvorul cu putere. Lacrimi fierbinţi îi
năpădiră obrajii îmbujoraţi de febră şi aruncă cât colo
fructul din care abia muşcase. Şi fără a fi reuşit să ia vreo
hotărâre, ieşi tiptil din pătul. Nu se îndreptă spre
casă, ci începu să se plimbe de colo până colo, prin
grădiniţa aproape uscată şi lipsită de viaţă. Din când în
când, strângea cojocelul peticit pe lângă ea, încercând să se
încalzească.
Deodată,
observă cum bătrâna se apropie de fereastră şi priveşte exact
în direcţia ei, fără să o vadă însă din cauza întunericului.
Apoi, se retrase şi cu un gest larg, făcu lampa mică, apoi sulfă
în ea şi o stinse.
Maria
îşi continuă mişcarea un timp, pentru a se încălzi, apoi se
îndreptă spre fereastră şi ascultă cu atenţie. Auzi clar
sforăiturile bătrânei şi deşi era sigură că uşa este închisă,
merse şi o împinse uşor. ”Da”, îşi spuse în sinea-i,
rezemându-se de zid şi privind spre luna care tocmai se ivea
dintr-un nor, “din nou voi dormi afară. Numai că acum mi-e tare
frig”…
Începu
să caute pe bâjbâite, de-a lungul zidului, în dreapta uşii, unde
ştia că este o bluză de-a Ioanei, sora ei mai mică. ”Aici
trebuie să fie, că doar azi am cusut-o cu mâna mea şi am pus-o
aici!”
Degetele
Mariei, acum aproape îngheţate, cautau febril şi cu teamă.
”Iat-o! Noroc că am găsit-o, îmi voi înveli picioarele cu ea”,
gândi fetiţa şi alergă spre pătul. Urcă cu atenţie pe scara
putrezită de vreme şi trecu prin deschizătura unde odată
fusese o uşă şi … îngheţă. În pătuţul de frunze era
o mogâldeaţă care, la apariţia Mariei, se mişcă. Rămase
pironită, iar inima îi bătea aşa de tare, încât părea că o
să-i sară din piept. Încercă se se obişnuiască cu întunericul
şi totodată să disingă ce era culcat în pătuţul ei. Când
deodată, ”mogâldeaţa” se ridică şi veni spre ea. Aproape că
nici nu mai respira, când misteriosul intrus începu să se mângâie
de picioarele ei.
-
Marinică, măi motanule, ce tare m-ai speriat, zise fata în
timp ce îl ridica de jos. Să nu mai faci asta niciodată, ascultă
ce tare îmi bate inima, vrei sa mor?
Motanul
se strânse la pieptul fetei şi simţind căldura pieptului tânăr,
începu să toarcă uşor.
-
Ai să dormi cu mine acum, dar să nu-mi ceri de mâncare, că
nu am nimic să-ţi dau.
Se
aşeză în locul în care câteva clipe mai devreme dormise motanul
şi îşi înveli picioarele cu hăinuţa Ioanei. Închise ochii
încercând să adoarmă, însă frigul nu lăsa somnul să se
apropie. Încercă să-şi imagineze că este în camera ei, în
pătuţul cald, cu cearceaf alb ca neaua şi că buna ei mămică
o înveleşte spunându-i “somn uşor”. La gândul acesta,
lacrimile îi năpădiră din nou obrăjorii.
-
Mărinică, tu ce crezi, mămica ne vede acum de acolo, de sus?
Motanul
se strânse şi mai tare în braţele Mariei. ”Nu e nici tata
acasă. Oare de ce s-a însurat cu scorpia asta”?
Privea
încruntată drept înainte, spre cer, de parcă nici n-ar fi existat
acoperiş. Îşi aminti cum a fost obligată de tatăl ei să-i spună
“mamă” acestei străine care, de când iuntrase în casa lor, nu
făcuse altceva decât să o chinuie. Mai ales de când a venit pe
lume Ioana, totul s-a dat peste cap. A fost obligată chiar să
renunţe la şcoală pentru a îngriji de ea, cât timp părinţii
erau plecaţi cu treburi la câmp. ”Ce şcoală îţi trebuie
ţie!”, o dojenea bătrâna, ori de câte ori Maria încerca să-i
explice că nu vrea să renunţe la şcoală. Până într-o zi când
înfuriată, bătrâna a lovit-o . De atunci ocolea acest
subiect, deşi multe zile după întâmplare privea cu inima strânsă
de supărare la colegii ei care, în drum spre şcoală, treceau pe
la poarta ei. ”Hai la şcoală, Mariaaa”, mai striga câte unul.
La început le răspundea apoi, plictisită şi de ruşine, se
prefăcea că nu îi aude. Până la urmă, nimeni n-a mai chemat-o.
Şi acum parcă şi Dumnezeu o uitase…
Cascada
nopţii închisese totul într-un calm desăvârşit şi la
acea ora târzie, într-un pătul pentru porumb, o fetiţă cu
motanul ei, singurul prieten pe care fata îl avea, continuau să
vorbească, uitând de frigul lui noienbrie.
-
Vasăzică şi ţie ţi-e frig, măi, motanule!...
