Împrejurări...
Itinerariul
obsedant al unei istorii obsedante începe într-un mic bloc
dintr-o localitate anonimă, neştiută nici măcar de pustiuri,
pentru că orice pustiu sau deşert şi-ar dori să locuiască
într-un oraş neştiut de nimeni, fără nume, fără loc, fără
adrese.
În acest
oraş, asemănător oricărui alt oraş, stau de veghe blocuri de 4,
5 sau 6 etaje. Există şi pâlcuri răzleţe de blocuri-turn. Nimic
spectaculos în cele zece sau douăsprezece etaje prost alimentate cu
căldură şi apă caldă. Cel mai important detaliu al acestui oraş
e lipsa totală a locuinţelor de tip casă, precum şi a clădirilor
oricărei instituţii de tip primărie, acestea fiind înlocuite şi
deservite de obişnuitele blocuri cu 4, 5 sau 6 etaje. Cu ele ne-am
obişnuit. Ce să facem?!
Într-un
astfel de bloc - nu putem afirma cu precizie câte etaje va fi având
– stătea criminalul cel rău. „Cel rău” pentru că „cel
bun” încă nu fusese prins şi nu i-a fost dată ocazia să devină
ca şi ceilalţi criminali „cel rău”. Nici criminalul despre
care vorbim nu era prins, dar noi ştiindu-i nemiloasa soartă ne-am
gândit să facem un pustiu de bine acordându-i a
priori titlul de „cel rău”. La
urma urmei, ce e aşa rău în a-i spune cuiva: criminalul „cel
rău”? E chiar bine. Sună foarte bine!
Urmează
apoi descrierea cinică a celui în cauză. Portretul lui era
devastator. Stătea într-o rînă după pat. El, cel rău adică, se
ascundea pe toaletă, adică se bucura de toaletă. La un moment dat,
l-a străfulgerat unul din acele atât de neguroase gânduri
inumane...
Adevărul
e că dacă ar fi să dăm crezare vreunei teorii legate de energiile
cosmice ale unui topos,
în speţă cel al casei, al oikos-ului
(din gr. οἶκος),
am sfârşi prin a deraia energetic. Blocurile, scumpele şi foarte
scumpitele noastre locuinţe, seamănă fiecare în parte cu câte-un
Cernobâl în faza de maximă radiaţie imediat următoare exploziei.
La
etajul întâi, o bătrânică croşetează paşnic după ce în
prealabil a executat descântece mitice asupra nepoţelului bântuit
de coşmaruri induse de filmele de groază pe care le-a urmărit
nestingherit nici chiar de bunicuţa în grija căreia era şi care
prin ritualul magic s-a simţit datoare să-şi împace conştiinţa
încărcată.
La
etajul al doilea, un elev studios traduce o carte din limba franceză
pregătindu-se osârduitor pentru admiterea la o facultate de
filologie, secţia Limba şi literatura franceză. Din nefericirea
alimentată de variile motive necunoscute, nimeni, niciodată, n-a
mai auzit de acesta de-a lungul vieţii lui
şi de-a lungul acestei proze scurte...
Undeva
între etajul trei şi patru locuia şi personagiul
nostru cu accentuate accente de bâlbâială şi re-muşcări canine
( a fost muşcat de mai multe ori de câinele vecinului de la şase).
Imediat la etajul al cincilea un grup de îndrăgostiţi, doi la
număr adică, el şi ea, se iubeau aritmic şi deşănţat în timp
ce la etajul al patrulea, chiar sub camera sexualistă, un om îşi
dădea ultima suflare în ritmul aritmic al celor de deasupra. Făcuse
stop cardiac şi fiindcă n-a fost ajutat a murit sec şi inuman
uitându-se la televizorul care mergea prea tare. Nimeni nu i-a stat
alături.
La etajul al şaptelea locuia o foarte talentată tânără ce-şi
exersa vocea cu multă dibăcie doar pentru a participa la concursul
ăla de cânţi şi apoi te dezbraci ca să mai cânţi şi-apoi te
mai dezbraci un pic şi tot aşa. Ea nu a auzit sirenele care vesteau
vecinătatea unui eveniment tragic deoarece viziona comodă unul din
serialele ei preferate cu tematică spitalicească.
Încrâncenata
intrigă dintre viitorul Criminal şi viitoarea victimă, Ronaldo,
numele lui adevărat, începe în momentul construirii unui alt bloc
la marginea oraşului. Se pare că acest Criminal, arhitect de
profesie, greşise planurile tehnice în aşa măsură încât blocul
semăna mai degrabă cu o casă. Într-adevăr, desenele tehnice
prevedeau două încăperi la parter care ar fi deservit o posibilă
bucătărie şi un living lărgit pentru ca la etajul întâi să
existe trei dormitoare. Aşa ceva nu se mai auzise în oraşul
bântuit doar de scări de bloc. Vă daţi seama că asta ar fi
însemnat un loc cu identitate proprie şi mai ales cu o energie
specifică. Tocmai de aceea toată suflarea amorfă a
ne-identificatelor blocuri s-a opus. S-au organizat proteste de
amploare. Toate blocurile aveau banner-e
cu mesaje anti-căsuţe: „Noi nu putem gândi decât mare!”.
În
spatele fiecărui protest public, în spatele fiecărui manifest se
ascundea Ronaldo. Era tăcut, umil, dar meschin şi dispus la
sacrificii existenţiale pentru a nu se ajunge la construirea unei
asemenea clădiri. Ţinând cont de importanta poziţie pe care o
ocupa în societatea denumită neoficial „a blocurilor”, asta ar
fi însemnat privarea de libertate, ar fi însemnat lanţul şi
zgarda. Ronaldo nu putea accepta şi lupta cu toate mijloacele văzute
şi nevăzute. Ar fi fost în stare să muşte oameni şi cred că
uneori, prin comportamentul său, asta şi părea să facă.
Într-o
seară senină de mai, Criminalul îl urmări nestingherit aşa cum
procedase începând chiar din fiecare seară a lunii ianuarie.
- Vrei
să-ţi dau un os ca să mă laşi în pace? i se adresă
Criminalul.
Ronaldo
nu-i răspunse. Părea deprimat şi înfricoşat. Toate demersurile
lui nu avuseseră sorţi de izbândă, întrucât imobilul
controversat nu era ridicat decât în
roşu - aşa cum zic meşterii-, fără
acoperiş, aşa încât Primăria blocurilor nu putea să accepte
nenumăratele plângeri ale orăşenilor decât ca un abuz de
imaginaţie. Imobilul urma să devină bloc, acum era într-o fază
intermediară, uşor bizară, dar oricum îndreptată spre finalităţi
urbane.
- Sper că
nu vrei să ne duelăm?! continuă sfidător Criminalul.
Mai
trecuse ceva timp netrecător şi toată opoziţia con-citadinilor se
concentra în eforturile susţinute ale lui Ronaldo de a convinge
Primăria blocurilor de monstruozitatea ce urma să se producă şi
care avea o înfăţişare nevinovată. Încet-încet Ronaldo
devenise o personalitate foarte importantă şi asupra persoanei lui
planau ameninţări venite indirect din partea primarului care se
simţea pus în umbră de acest nou personaj, cât şi din partea
Criminalului care era cunoscut ca având accese de identitate. Se
pare că acesta din urmă vroia o casă numai a lui în care să-i
primească pe toţi, dar care să însemne intimitate şi legătură
indisolubilă cu pământul din care ieşise. Cetăţenilor li se
păreau foarte ciudate aceste idei şi întrucât ei preferau să
înţeleagă prin sintagma pământuri natale o adunătură de
scutece depozitate între cei patru pereţi de beton ai
apartamentelor lor, au refuzat cu orice preţ asemenea idei şi s-au
simţit ameninţaţi.
Situaţia
fiind deja extrem de tensionată, cu escaladări de tensiune
arterială şi de blocuri-turn, cineva trebuia să acţioneze. Cel
care acţiona primul era evident supus erorii şi sufragiilor legii.
Pe de-o parte primarul dorea eliminarea lui Ronaldo, deja adversar
pentru viitoarele alegeri locale, pe de-altă parte cetăţenii se
simţeau incomodaţi de ideile Criminalului şi ar fi vrut ca el să
dispară din peisajul citadin. Dar oare cum?
S-a
gândit un plan, adică mai mult planul s-a gândit cum să
acţioneze, şi s-au făcut scenarii, s-au pregătit capcane.
Criminalul trebuie criminalizat
prin incriminare. Trebuia adus în faţa legii şi apoi executat. Şi
cine să facă acest lucru dacă nu Ronaldo? Ronaldo urma să apară
din spatele blocului 2C, scara H, colţ cu scara E şi să atace
nemilos pe Criminal, în timp ce ochii tuturor cetăţenilor vor
privi toată mârşava faptă nesăţios şi fără să gesticuleze
nimic, pentru ca mai apoi să depună mărturie împotriva
Criminalului ca fiind cel care a atacat. Ce mârşav! Ce laş!
Ufff...
Două
luni mai târziu Ronaldo murea în spital. A fost un maidanez de
cinste. Criminalul avea acum casă cu
târnaţ, iar oraşul primi un nume aşijderi oricărui nume...
