Călător printre suflete
Eu…eu sunt un om ciudat. Toţi îmi spun, iar eu
simt asta. Simt că nu am legătura cu nimeni şi cu nimic. De parcă
nu aş exista. Şi, adevărul e că nu exist. Pentru că nu trăiesc
în inima şi în amintirile celorlalţi. Iar, uneori, nici pentru
mine. Îmi exercit toate atribuţiunile de persoană. Însă, asta ar
putea să o facă şi un robot programat anume.
Am plecat de mult din ţară...şi pentru cei de
aici sunt un om ciudat. Îmi fac treaba cu conştiinciozitate, dar nu
mă chinui să-i fac pe ceilalţi să mă placă. Nu le arăt
niciodată lor că m-am ataşat de ei. Mi se pare că ar prinde
asupra mea o putere umană, că m-aş încadra în lanţul
slăbiciunilor la care e supusă firea.
Am schimbat locul, dar eu nu m-am schimbat. Poate
doar în gândurile mele. Am tras de
sertarul subconştientului şi am pus alte gânduri. Astfel am
câştigat o altă perspectivă. Nu mi-am mai părut mie însămi
ciudată, cum mă vedeau ceilalţi. Mi-au apărut dintr-odată
ciudaţi ei toţi prin nestatornicia şi imaturitatea lor.
Aveam cinci ani când tata mi-a spus că mama nu e „ mama ”. Că
era doar soţia lui
de-a
doua. Atunci am plecat prima oară din mine. Mi-am creat atunci o
lume nouă, o lume din care făceam parte doar eu şi jucăriile cele
vorbăreţe. Eu le spuneam poveşti despre oamenii din viaţa mea,
ele îmi povesteau ce făceau cât eu eram plecată. Apoi am mers la
şcoală şi am descoperit cărţile. Au devenit curând prieteni
importanţi. Oamenii se mirau cum pot să stau atâta timp singură
şi cum de vorbesc aşa de puţin. Cum să fiu singură, când eu
aveam atât de mulţi prieteni?!
Când am căutat compania lor, oamenii s-au uitat urât la mine. Nu
înţelegeau ce mai vrea şi „ ciudata asta ”, cum mă alintau
ei. Nu doreau să mă cunoască, parcă aveam râie. Au fost chiar
surprinşi când a venit asistenta să ne controleze şi nu aveam
chiar nimic, dar a descoperit că unii dintre ei aveau păduchi!
Şi,
risc să fiu din nou acuzată pentru că vă scriu
o poveste fără final...
